POEZIE - PROZĂ - MUZICHIE - VERTIJ DE GÂNDURI - Contact: lisandru.cristian@gmail.com; lisandru.cristian@yahoo.com ATENŢIE!!! - NOUL BLOG ESTE LA ADRESA http://lisandrulisandru.wordpress.com/
UPDATE MUZICAL - 18.05 - Ideea lui Simion Cristian este foarte bună… Să propunem o altă melodie, “Cântec pentru mama lor”, în interpretarea lui Victor Socaciu…
Cenaclul Flacara (Nicu Alifantis) - Trăiască România
UPDATE - 12.23 - O poezie pe care am scris-o mai demult, dar pe care am dorit să o repun pe blog, chiar în această zi. “Noi suntem ţara lui Dorel”…
Ţara lui Dorel
Noi suntem ţara lui… Dorel
Dorelul din reclamă,
Râdem de noi, râdem de el
Şi facem panaramă.
Noi suntem ţara lui Dorel,
E Bulă perimat,
Ne facem din beţivi model
Şi ne-mbătăm treptat.
În ţara noastră este haz,
Noi suntem clovnii noştri,
Extragem râsul din necaz
Şi ne hlizim ca proştii. Votaţi „Dorel”, votaţi lejer,
Cu ochelari de cal,
Reduşi la propriul cartier,
La circul conjugal,
La nebunia de a fi
Dezamăgiţi frecvent,
La toată drama de a-ţi şti
Eşecul permanent.
Noi suntem ţara lui Dorel,
Ne place şmecheria,
Când n-avem bani în portofel
Plecăm din România.
Ne-am divizat, ne divizăm
În tabere opuse
În cimitire promovăm
Morminte suprapuse
Suntem mai separaţi ca ieri,
Mai vinovaţi ca mâine,
Ni se oferă-n dar poveri
Şi mari scumpiri la pâine.
Noi suntem ţara lui Dorel,
Aşa ne este firea,
Ce trist e când prezintă el
Reclama la… „Unirea”!
UPDATE – ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI – 12.00 - LA MULŢI ANI, ROMÂNIA! Te-am văzut cu ochii în lacrimi, pierdută prin ceaţă, în timp ce oamenii politici făceau baie de mulţime la Arcul de Triumf. Nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le miroase… Aveau piepturile bombate, a mândrie naţională redescoperită o dată pe an. După ce s-a încheiat parada, mi-am adus aminte că nu avem nici guvern, nici buget. Avem, în schimb, din ce în ce mai puţine speranţe… LA MULŢI ANI, ROMÂNIA, spunea cineva că e loc şi pentru mai rău… Ne-am învăţat cu răul, carevasăzică, mâncăm lehamitea din aceeaşi gamelă…
PĂDUREA DIN TRUP
Phoenix - Fata verde (1992)
Păşesc pe potecă de cuget,
Atent să nu împăienjenesc liniştea prăfuită
A unor amintiri ce-şi dorm iepureşte
Neîmplinirile…
Sunt trecător printr-o pădure în care copacii
Nu reprezintă altceva decât punctele de reper
Ale existenţei mele…
Calc iarba viselor dragi,
Făcute cu ochii deschişi,
Mă agăţ cu disperare de liane
Ce-mi poartă durerile de la un copac la altul,
De la un an la altul, de la nu minut la altul
Şi tai cu o macetă virtuală
Hăţişul contemporan
Care-mi ridică în cale baricade…
E multă nemişcare în pădurea trăită de mine,
Iar întinderea ei este direct proporţională
Cu suprafaţa temporală cuprinsă între
Momentul când am devenit cel care sunt
Şi secunda în care mă voi aşeza în veşnicie…
Nu ştiu unde mă poartă această potecă
Desenată de paşii mei adeseori grăbiţi.
Capătul ei se pierde în povestea pădurii
Din trupurile noastre,
Iar liziera nu este altceva decât
Vamă obligatorie
Prin care vom trece
Spre a descoperi
Că lumea nu se termină cu noi…
UPDATE SENTIMENTAL - 14.05 - În urma controlului ginecologic de rutină efectuat astăzi am primit confirmarea că sarcina Geaninei evoluează corespunzător, nefiind niciun fel de problemă. Uraaaa! Mămica şi tăticul Lisandru - ca să mă bag şi eu în seamă, nu? - au păşit cu paşi mari în cea de-a treia lună de sarcină, iar bebele se simte extraordinar de bine în culcuşul său protector… Fetiţă sau băiat? Dorim să savurăm acest dulce secret până la final… Te iubesc, Geanina mea, minune de femeie!
Alături de tine sunt o lumânare care se consumă cotidian spre contopire cu amintirea, numai că revin la viaţă în fiecare zi şi devin, astfel, foc sentimental veşnic nestins… Mâinile tale mă aprind şi mă aşează la margine de suflet, acolo unde stau şi privesc în tăcere trecerea continuă a gândurilor care îţi macină linişte şi timp, răspândind lumină fără încetare, topindu-mă gradual, un sacrificiu pe care îl accept, totuşi, cu zâmbetul pe buze. Îţi veghez în tăcere concentrarea permanentă, depun un sărut virtual pe degetele lungi care sprijină fruntea prea devreme ridată şi devin paznicul incandescent al preumblărilor tale printre detractori, pramatii şi laşi. Încălzindu-ţi picioarele în nopţile lungi, simt cum sângele curge prin venele tale ca un fluviu al pasiunii nestăvilite şi atunci trăiesc cu disperare dezamăgirea că sunt doar o simplă… lumânare. Am trimis o cerere către forurile competente, solicitând avizul pozitiv pentru transformarea mea în om, însă deocamdată, fiindcă birocraţia percepe tribut temporal, nu am primit niciun răspuns. Mă consolez cu ideea că rămân o prezenţă permanentă în viaţa ta, gândindu-mă cu teamă doar la dimineaţa fatală în care reaprinderea mea va fi o imposibilitate dureroasă. Ard în noapte, în vreme ce tu, constrânsă la compromisuri cu lumea întreagă, te întrebi dacă nu cumva ar fi mai bună evadarea ireversibilă către orizonturi îndepărtate care îţi trimit fiori de nostalgie. Te ridici, te apropii şi îţi încălzeşti mîinile la flacăra mea, iar lumânarea care doreşte să devină om lasă să curgă pe pielea fină lacrimă de ceară…
UPDATE MUZICAL - 13.05 - REMEMBER - “Hold me now”, Johnny Logan…
CE SE ÎNTÂMPLĂ CU NOI?
Cafe del Mar - I hope the yesterday
Pierduţi prin ceaţa crizei mondiale, încercăm să trăim în fiecare zi mai bine. Guvernanţii se iau de revere cu sindicatele, am uitat de poezia care nu mai atrage aproape pe nimeni, fiind considerată materie siropoasă şi desuetă, navigăm cea mai mare a timpului pe internet şi nu mai avem răbdarea să răsfoim o carte, iar anotimpurile ne marchează încetul cu încetul, îmbătrânindu-ne prematur şi ireversibil. În aer pluteşte mirosul tristeţii. Izul vechilor şi noilor regrete se insinuează în suflete împreună cu cel al regretelor viitoare, optimismul se află permanent pe năsălie, cu mâinile pe piept, păşim prin bălţile unei toamne care ne păcăleşte prin ploi ce nu pot spăla petele de pe conştiinţe şi cântăm în gura mare „Altădată, altădată, o s-o facem şi mai lată!” Suntem cu fiecare zi care trece din ce în ce mai apăsaţi şi împovăraţi de grija pentru ziua care urmează, plânge leul devalorizat în portofele ascunse prin buzunare şi, cu ochii către cer, unii dintre noi aşteaptă un semn divin care nu va veni niciodată. Bătrânii spuneau că „Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă” sau că „norocul şi-l face omul cu mâna lui”. Norocul… Ne considerăm norocoşi dacă rămânem în continuare încadraţi în câmpul muncii, tinerii rumegă gânduri de ducă spre orizonturi îndepărtate, în speranţa că talentele lor vor putea să fie puse în valoare în curtea altora, iar ţara lâncezeşte… Aceasta este senzaţia actuală – lâncezeală la nivel naţional, punctată din când în când de întâmplări prezentate de posturile de televiziune la ore de vârf. Anul 2010 N-ARE semne bune, am putea să spunem, în pofida obişnuinţei de a crede că „speranţa moare ultima”. Când speranţa este pusă cu spatele la zid, când se trage în ea cu toate armele de distrugere în masă a speranţelor, este foarte greu să guşti optimism pe pâine… România lâncezeşte. Şi, odată cu ea, noi – cei care privim spre mâine cu mânie sub gene…
SURSA FOTO - zazzle.com
O fotografie foarte frumoasă primită de la Gabi… Mulţumesc!
UPDATE - 12.30 - O melodie superbă pentru o zi de luni destul de închisă la chip - STRATOVARIUS - “Forever”…
PASUL DINTRE SPERANŢĂ ŞI FERICIRE
Eram prizonierul unor pereţi de sticlă,
Venea lumea ca la urs
Şi mă arăta cu degetul,
„Iată-l pe cel care caută iubirea cu lumânarea
Şi nu reuşeşte să o găsească,
De ce nu renunţi, domnule,
Nu te-a plictisit indiferenţa vieţii?”
Le dădeam cu tifla,
Fiindcă speranţa moare ultima,
O turnam în pahar
Şi o aruncam pe gât,
O înghiţeam cu sorbituri mari,
Ca să ajungă direct în inimă,
Iar postura de obiect însufleţit al unui muzeu
Cu pereţi de sticlă
Nu-mi provoca insatisfacţiile bănuite…
Umblam mahmur,
Învârtindu-mă în cercuri din ce în ce mai mici
Până m-am oprit
Şi am simţit privirea ta verde
Care a transformat aşteptarea în cioburi,
Eliberându-mă…
Umblu şi acum pe trei cărări,
Trebuie să recunosc,
Numai că am renunţat la desfacerea sticlelor
Cu speranţă
Şi beau doar fericire
Adusă din podgorii de suflet,
În fiecare zi…
UPDATE MUZICAL - 13.40 - DUPĂ-AMIAZĂ CU CÂNTEC - Cine n-are bătrâni… IRON MAIDEN - “Sign of the cross” (Rock in Rio).
NAUFRAGIAŢI
Navigăm în ape tulburi,
Vâslind către insule iluzorii
Cu propriile mâini…
Dacă ne suflă vânt în pânze, ne amăgim
Şi credem că ţinta noastră se apropie
Încetul cu încetul.
Suntem optimiştii unui prezent
În care râsul pare blasfemie…
Când lipseşte adierea de vânt, ne prefacem veseli
Şi ne minţim că vor veni zile mai bune.
Mestecăm iluzie, dimineaţa, la prânz şi seara.
Înghiţim calmante din ce în ce mai scumpe,
Cumpărate din farmacii plutitoare…
Urmărim bărcile care trec pe lângă noi, Întrebând alte vieţi dacă şi-au atins ţărmul…
Nu avem timp să ne strângem mâinile,
Fiindcă furtunile sunt multe pe drumul de ape,
Izbucnesc din senin şi vor să ne scufunde
În adânc negru, fără vise…
Peticim bărcile vieţilor noastre
Atunci când pătrunde în ele apa durerii,
Dăm şi o spoială câteodată,
Pentru a ascunde dezamăgiri,
Ridicăm marele pavoaz
Dacă ne înfloreşte un zâmbet pe chip…
Trăim sub soare dogoritor de criză
Inventată de „savanţi” ipocriţi,
Visăm să putem striga „Pământ!”
Sau „Izbăvire!” sau „Victorie!”…
Cele două degete deschise în formă de „V”
Scot speranţa pe punte…
Suntem în naufragiu permanent,
Facem semnul crucii în vârful catargului şi, uneori,
Descoperim câte un nebun care bea apă sărată,
Râde prosteşte şi anunţă sfârşitul lumii
Prin Potop Financiar…
Dar dacă suntem noi nebunii,
Iar el este singurul sănătos?!
UPDATE - 21.21 - SEARĂ CU CÂNTEC - EPICA - “Quietus”… NOTĂ - Epica este o formaţie de muzică metal simfonic şi gotic din Olanda, fondată în 2002 de către Mark Jansen, fost membru al formaţiei After Forever. Cântăreaţa iniţială a grupului, Helena Michaelsen a fost înlocuită de Simone Simons în anul 2003. După această schimbare, numele final al formaţiei, Epica, a fost inspirat de albumul cu acelaşi nume al formaţiei americane Kamelot. Mai multe informaţii găsiţi aici…
UPDATE – 13.35 – Îmi lipesc urechea de creuzetul miraculos în care se dezvoltă rodul iubirii noastre şi mă înfior atunci când o lacrimă de fericire se scurge pe obrazul fierbinte. Mărturisesc că nu am fost niciodată mai bucuros şi mai plin de viaţă ca acum, iar această stare cotidiană specială pune sufletului aripile unei mângâieri frenetice… TE IUBESC, Geanina mea iubită, îţi mulţumesc pentru tot şi îţi mângâi sufletul cu dorul meu neistovit…
UN UNIVERS PARALEL AL IUBIRII…
Kitaro-Cosmic love(The best of Kitaro 2, 1999)
Alături de tine am păşit
Într-un univers paralel,
Atingând cu tălpile goale
Firele de iarbă crudă ale iubirii depline…
Încolţiseră în aşteptarea noastră
Străpungând pământ reavăn,
Hrănite de seva speranţei
Care nu intră nicicând în moarte clinică
Şi ne-au aşternut pat catifelat
Pentru a ne depune liniştea
În culcuşul ocrotitor
Al unei alte lumi.
Ni s-au pus la dispoziţie
Planete nenumărate,
Iar sateliţi naturali
Au dansat în mişcare de rotaţie ameţitoare
Sub incandescentul acompaniament stelar…
Mii de comete şi-au modificat binevoitoare
Traiectoria ancestrală
Pentru a ne lumina impetuoase
Cerul nopţilor de dragoste profundă,
Iar astronomi pământeni
Au lustruit cu frenezie lentilele
Telescoapelor moderne
În încercarea de a surprinde paradoxalul spectacol
Desfăşurat la distanţă de ani lumină
Pe o scenă universală a iubirii
Dintr-o lume paralelă intersectată temporar
Cu aceea părăsită de noi…
UPDATE - MELODIA ZILEI - Tony Joe White - “Undercover Agent for the blues…”. Mai multe informaţii despre Tony Joe White găsiţi aici…
VOTEZ IUBIREA…
simply red - perfect love
Am să votez iubirea pe un buletin de vot decupat din suflet. Mi-am confecţionat şi ştampilă, am lucrat la ea cu mare pasiune, rupt complet de realitatea înconjurătoare. Am sculptat-o din gânduri bune, iar pe cele rele le-am trimis prin curier rapid către locul din care Geoană spunea că ne-au mâncat zilele 3 Elene – Lupeasca, Ceauşeasca şi Udrea. Dramele interioare sau exterioare ale lui Geoană (care nu mai pune geană pe geană din cauza grijii pentru ţărişoară) mă interesează prea puţin, după cum nu mai sunt deloc interesat de eforturile susţinute ale Lupeascăi de a asigura odinioară liniştea trupească a unui Carol bolnav de priapism. Preumblările fâşneţe şi multicolore ale Elenei Udrea sunt incapabile să stârnească delicii vizuale proaspete, cât despre Ceauşeasca… Morţii cu morţii, vii cu vii… Ziceam că voi vota iubirea, într-o lume cenuşie. M-a întrebat cineva la ce secţie de votare am să merg şi am observat cum surâdea. Pe strada Speranţei, la parter, i-am spus, ascultând-o în gând pe Corina Chiriac. Sper să stau la o coadă cât mai mare, să vină lumea ca la urs, chiar dacă nu vor exista eternele şi fascinantele pomeni electorale plasate în sacoşe de plastic de pe care zâmbesc larg „catindaţii”… Nu vor sfârâi grătarele, micii vor cădea în depresie prelungită, cârnaţii de Pleşcoi îşi vor lua câmpii, iar varza va bate ciolanul cu o pasiune demnă de o cauză mai bună. Eu şi alţii vom vota iubirea, iar semnul electoral va fi sărutul strivit între buze fierbinţi şi flămânde. Cică un astfel de partid nu are nicio şansă în alegeri. Şi ce dacă? Nu ne iubim ca să intrăm în parlament, acolo sunt locurile ocupate de Somnoroşii Neamului. Ne iubim ca să simţim emoţia vieţii în trup, clocotind ca Dunărea la Cazane şi am o singură dorinţă – să nu existe niciun buletin de vot anulat. Votaţi IUBIREA, oameni buni, ea e „patria sufletului”, vorba lui Gogol…
CEEA CE TREBUIA SĂ SE ÎNTÂMPLE - fiindcă atunci când un bărbat şi o femeie se iubesc nimic nu le poate sta împotrivă - ESTE ACUM DULCE REALITATE. GEANINA ŞI CRISTIAN LISANDRU S-AU MUTAT ÎMPREUNĂ, CHIAR DE ASTĂZI!!!
SĂ NE DEA DUMNEZEU SĂNĂTATE ŞI IUBIRE MULTĂ…
BINE AI VENIT, DRAGOSTEA MEA, DEPUN LA PICIOARELE TALE UN SUFLET FERICIT PESTE…NORMĂ, aşa cum spui chiar tu, de multe ori…
AM AŞTEPTAT ACEASTĂ ZI CU MARE NERĂBDARE, CU PATIMĂ ŞI DOR…
AM SPERAT ÎN EA, AM CREZUT ÎN EA, UITE CĂ AU TRECUT ZILELE UNA CÂTE UNA ŞI SUNTEM ACUM AMÂNDOI, AŞA CUM NE-AM DORIT…
UPDATE - 15.34 - Un cadou sugestiv primit de la Le Petit Prince... Eu şi Geanina vom umple aceste pahare cu dor, şi nu numai, la viitoarea reîntâlnire… Mulţumim, Le Petit Prince şi NOROC tuturor!
UPDATE - 14.14 - Geanina Codiţă, iubirea mea, TE IUBESC ca un nebun şi de-abia aştept să vină momentul în care ne vom muta împreună. A început numărătoarea inversă!!! Hai, Moş Timp, grăbeşte-te…
UPDATE - 13.50 - Vă invit să accesaţi şi blogul lui Ionuţ Cozma, un bun prieten de-al meu, ultima apariţie în blogosferă. Profesore, mă bucur că ţi-ai făcut blog, baftă multă şi la bună recitire! Hai că o să te prindă şi pe tine această dulce pasiune cotidiană...
MOTTO - “Corectează-mă, dacă greşesc, dar nu cumva linia de demarcaţie între normalitate şi nebunie devine tot mai subţire?” - George Price
Alerga pe o alee străjuită de trandafiri roşii. Nu-i vedea capătul, dar era conştient că lăsase în urmă ore bune. Şi gâfâia… Nu ştia de ce aleargă, nici nu-şi punea această întrebare. Alerga şi atât, ca şi cum ar fi vrut să doboare ultimul record mondial înregistrat oficial. Îşi simţea transpiraţia cum alunecă pe sub cămaşa ai cărei nasturi se desfăcuseră unul câte unul, iar tălpile frigeau ca şi când ar fi trecut în fugă peste cărbuni încinşi. Unde alergi, domnule?, auzi o voce. Către ce te grăbeşti?Contează aşa de mult o oră în plus sau în minus? Sau i se păru că aude o voce, mai bine zis, fiindcă alături de el nu se afla, totuşi, nimeni. Poate că mă întreabă creierul, s-o fi plictisit de atâta zdruncinătură, îşi permise un zâmbet. Are chef de vorbă… Când simţi că nu mai poate şi că picioarele vor abandona brusc alergarea, obligându-l să se prăbuşească în genunchi – se şi văzu cu ei juliţi, ca în copilărie – observă chiar în faţa lui o casă de bilete. O casă de bilete din lemn, vopsită în alb, pe o alee lungă, străjuită de trandafiri roşii. Vânzătorul avea o uniformă albastră, prăfuită pe umeri, şi o şapcă cu cozoroc pe care scria Toate drumurile duc aici… Aici? Unde, aici?, se întrebă înainte de a se spijini în coate de marginea ghişeului… Vopseaua era scorojită şi îi trecu prin minte ideea glumeaţă că doritorii de bilete ar fi trebuit să vină înarmaţi cu o pensulă îmbibată în lichid alb, vâscos… Doriţi să călătoriţi? Vânzătorul îl pironi cu o privire fermă. Vru să spună că dorea să se întindă pe jos şi să doarmă un mileniu, dar interlocutorul nu-i lăsă răgazul să pronunţe cuvintele. Vă putem oferi bilete către Ură, către Iubire, către Trădare, către Dezamăgire, către Ipocrizie sau Speranţă. Clasa întâi, a doua sau, dacă vă permiteţi, există şi varianta business class… Ce preferaţi? După ce reuşi să-şi liniştească respiraţia întretăiată, trase aer în piept, abordă o mină jucăuşă şi întrebă ce-mi recomandaţi?, convins că imediat se vor aprinde reflectoare şi va afla că l-au luat de fraier la camera ascunsă… Vânzătorul îşi aşeză pe ochi o pereche de ochelari cu ramă neagră, apoi răsfoi câteva secunde hârtiile din faţa sa… Dragă domnule, majoritatea doreşte Speranţa şi Trădarea. Iubirea nu se mai poartă, de Dezamăgire sunt cu toţii sătui, iar Ipocrizia… Ehe, poate că marketingul nu este bun, nu se înghesuie nimeni. Păi dacă sunt cu toţii ipocriţi, de ce să mai meargă pe tărâmul Ipocriziei, s-ar plictisi cu siguranţă, îşi spuse zâmbind. Dar un bilet către Normalitate nu aveţi? Întreb şi eu aşa, ca omu’, pură curiozitate…Firma astadumneavoastră ar fi trebuit să ia în calcul şi o asemenea variantă…Cel din faţa sa clătină din cap. I se citea scepticismul pe chip. Scump, dragă domnule, foarte scump. Nu ştiu dacă vă permiteţi, scuzaţi-mă, dar nu arătaţi ca şi cum aţi deţine miliarde în cont… Au fost nababi care nu au reuşit să cumpere un asemenea bilet. Normalitatea conţine întreg pachetul de oferte, gustaţi câte puţin din fiecare şi vă obişnuiţi să trăiţi normal, aşa că trebuie să plătiţi foarte mult ca să ajungeţi acolo. Poate că ar fi mai bine să vă rezumaţi la Speranţă, biletul costă puţin şi sigur veţi fi încântat. Vorba aceea, speranţa moare ultima… Se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă în sens invers. De o parte şi de cealaltă a aleii, trandafirii roşii îi urmăriră deplasarea rapidă. Apoi se închiseră brusc, se ofiliră şi căzură la pământ… Bărbatul nu-i observa decât pe cei din faţa lui, roşii ca sângele. Sau ca vinul, murmură, în vreme ce alerga din ce în ce mai repede… Unde alergi, domnule, către ce te grăbeşti aşa?, i se păru că aude din nou vocea din creier… Strânse din dinţi. Şi alergă mai departe…
Votaţi „Dorel”, votaţi lejer,
UPDATE – ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI – 12.00 - LA MULŢI ANI, ROMÂNIA! Te-am văzut cu ochii în lacrimi, pierdută prin ceaţă, în timp ce oamenii politici făceau baie de mulţime la Arcul de Triumf. Nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le miroase… Aveau piepturile bombate, a mândrie naţională redescoperită o dată pe an. După ce s-a încheiat parada, mi-am adus aminte că nu avem nici guvern, nici buget. Avem, în schimb, din ce în ce mai puţine speranţe… LA MULŢI ANI, ROMÂNIA, spunea cineva că e loc şi pentru mai rău… Ne-am învăţat cu răul, carevasăzică, mâncăm lehamitea din aceeaşi gamelă…
Alături de tine sunt o lumânare care se consumă cotidian spre contopire cu amintirea, numai că revin la viaţă în fiecare zi şi devin, astfel, foc sentimental veşnic nestins… Mâinile tale mă aprind şi mă aşează la margine de suflet, acolo unde stau şi privesc în tăcere trecerea continuă a gândurilor care îţi macină linişte şi timp, răspândind lumină fără încetare, topindu-mă gradual, un sacrificiu pe care îl accept, totuşi, cu zâmbetul pe buze. Îţi veghez în tăcere concentrarea permanentă, depun un sărut virtual pe degetele lungi care sprijină fruntea prea devreme ridată şi devin paznicul incandescent al preumblărilor tale printre detractori, pramatii şi laşi. Încălzindu-ţi picioarele în nopţile lungi, simt cum sângele curge prin venele tale ca un fluviu al pasiunii nestăvilite şi atunci trăiesc cu disperare dezamăgirea că sunt doar o simplă… lumânare. Am trimis o cerere către forurile competente, solicitând avizul pozitiv pentru transformarea mea în om, însă deocamdată, fiindcă birocraţia percepe tribut temporal, nu am primit niciun răspuns. Mă consolez cu ideea că rămân o prezenţă permanentă în viaţa ta, gândindu-mă cu teamă doar la dimineaţa fatală în care reaprinderea mea va fi o imposibilitate dureroasă. Ard în noapte, în vreme ce tu, constrânsă la compromisuri cu lumea întreagă, te întrebi dacă nu cumva ar fi mai bună evadarea ireversibilă către orizonturi îndepărtate care îţi trimit fiori de nostalgie. Te ridici, te apropii şi îţi încălzeşti mîinile la flacăra mea, iar lumânarea care doreşte să devină om lasă să curgă pe pielea fină lacrimă de ceară…
Pierduţi prin ceaţa crizei mondiale, încercăm să trăim în fiecare zi mai bine. Guvernanţii se iau de revere cu sindicatele, am uitat de poezia care nu mai atrage aproape pe nimeni, fiind considerată materie siropoasă şi desuetă, navigăm cea mai mare a timpului pe internet şi nu mai avem răbdarea să răsfoim o carte, iar anotimpurile ne marchează încetul cu încetul, îmbătrânindu-ne prematur şi ireversibil. În aer pluteşte mirosul tristeţii. Izul vechilor şi noilor regrete se insinuează în suflete împreună cu cel al regretelor viitoare, optimismul se află permanent pe năsălie, cu mâinile pe piept, păşim prin bălţile unei toamne care ne păcăleşte prin ploi ce nu pot spăla petele de pe conştiinţe şi cântăm în gura mare „Altădată, altădată, o s-o facem şi mai lată!” Suntem cu fiecare zi care trece din ce în ce mai apăsaţi şi împovăraţi de grija pentru ziua care urmează, plânge leul devalorizat în portofele ascunse prin buzunare şi, cu ochii către cer, unii dintre noi aşteaptă un semn divin care nu va veni niciodată. Bătrânii spuneau că „Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă” sau că „norocul şi-l face omul cu mâna lui”. Norocul… Ne considerăm norocoşi dacă rămânem în continuare încadraţi în câmpul muncii, tinerii rumegă gânduri de ducă spre orizonturi îndepărtate, în speranţa că talentele lor vor putea să fie puse în valoare în curtea altora, iar ţara lâncezeşte… Aceasta este senzaţia actuală – lâncezeală la nivel naţional, punctată din când în când de întâmplări prezentate de posturile de televiziune la ore de vârf. Anul 2010 N-ARE semne bune, am putea să spunem, în pofida obişnuinţei de a crede că „speranţa moare ultima”. Când speranţa este pusă cu spatele la zid, când se trage în ea cu toate armele de distrugere în masă a speranţelor, este foarte greu să guşti optimism pe pâine… România lâncezeşte. Şi, odată cu ea, noi – cei care privim spre mâine cu mânie sub gene…
Întrebând alte vieţi dacă şi-au atins ţărmul…
Entries (RSS)