UPDATE - 18.00 - Vă dorim tuturor o seară cât mai liniştită şi vă dedicăm o melodie delicată a celor de la Within Temptation… “The swan song”…
UPDATE - 14.24 - Vă invit să vizitaţi blogul Simte-te ca o lebădă, blogul frumoasei Ana Maria, fiica Geaninei! Bun venit în blogosferă, Ana Maria, la cât mai multe postări şi la cât mai mulţi vizitatori!
UPDATE - 08.30 - Revista online “Tânărul Scriitor( (Revista tinerilor scriitori români de pretutindeni) a publicat textul meu “Două minute” - din seria “Ape tulburi”. Cei care nu au timp să-l mai caute pe blog îl pot citi/reciti aici… Mulţumesc.
UPDATE - 07.10 - MELODIA ZILEI - NIGHTWISH - “Sleeping sun” (voce - Tarja Turunen, soprană lirică)… NOTĂ - Nightwish este o formaţie finlandeză de metal simfonic, fondată în anul 1996 în oraşul Kitee. Nightwish a contribuit semnificativ, spre sfârşitul anilor 1990, la creşterea popularităţii genului de muzică heavy metal cu elemente simfonice. Din punctul meu de vedere, plecarea Tarjei Turunen a fost o pierdere ireparabilă, pentru că noua solistă - tot respectul pentru Anette Olzon, dar trebuie să o spunem - este pur şi simplu… din alt film. Mai multe informaţii aici…
DECLAR PE PROPRIA RĂSPUNDERE
Elvis Presley - I Want You, I Need You, I Love You
Eu nu te urmăresc cu ochi de vultur
Din înalturi
Şi nici nu te ţin ferecată,
Ascunsă permanent privirilor indiscrete…
Nu am provocat pe nimeni la duel,
Iar excesele verbale survenite pe fondul
Orgoliului masculin
Picură stropii amari ai dezamăgirii
Indusă de propriile temeri…
Nu am pornit în călătorie lungă,
Spre a sustrage luna înfiptă în cerul tomnatec
Şi nici nu mi-am ascuţit spada
Atunci când tu răsuceşti fuior de vise
În miez de noapte…
Pur şi simplu te iubesc absolut normal.
Există o normalitate a iubirii?
Bineînţeles…
Este acea stare sentimentală de bine
În care promisiunile nu-şi mai au locul,
Iar partenerii se privesc în ochi
Şi conştientizează instantaneu
Reciprocitatea iubirii…
Totuşi,
Chiar dacă nu voi provoca pe nimeni la duel
Şi nici nu-mi voi ascuţi spada virtuală,
Îţi voi cânta pe strune de suflet
O baladă,
Apoi voi declara închise
Turnirurile prezente sau viitoare…
Neluat de nimeni în seamă,
Mă voi declara nebun de tine,
Transformându-te pentru totdeauna
În cămaşa mea de forţă…
UPDATE - 15.34 - Un cadou sugestiv primit de la Le Petit Prince... Eu şi Geanina vom umple aceste pahare cu dor, şi nu numai, la viitoarea reîntâlnire… Mulţumim, Le Petit Prince şi NOROC tuturor!
UPDATE - 14.14 - Geanina Codiţă, iubirea mea, TE IUBESC ca un nebun şi de-abia aştept să vină momentul în care ne vom muta împreună. A început numărătoarea inversă!!! Hai, Moş Timp, grăbeşte-te…
UPDATE - 13.50 - Vă invit să accesaţi şi blogul lui Ionuţ Cozma, un bun prieten de-al meu, ultima apariţie în blogosferă. Profesore, mă bucur că ţi-ai făcut blog, baftă multă şi la bună recitire! Hai că o să te prindă şi pe tine această dulce pasiune cotidiană...
MOTTO - “Corectează-mă, dacă greşesc, dar nu cumva linia de demarcaţie între normalitate şi nebunie devine tot mai subţire?” - George Price
Alerga pe o alee străjuită de trandafiri roşii. Nu-i vedea capătul, dar era conştient că lăsase în urmă ore bune. Şi gâfâia… Nu ştia de ce aleargă, nici nu-şi punea această întrebare. Alerga şi atât, ca şi cum ar fi vrut să doboare ultimul record mondial înregistrat oficial. Îşi simţea transpiraţia cum alunecă pe sub cămaşa ai cărei nasturi se desfăcuseră unul câte unul, iar tălpile frigeau ca şi când ar fi trecut în fugă peste cărbuni încinşi. Unde alergi, domnule?, auzi o voce. Către ce te grăbeşti?Contează aşa de mult o oră în plus sau în minus? Sau i se păru că aude o voce, mai bine zis, fiindcă alături de el nu se afla, totuşi, nimeni. Poate că mă întreabă creierul, s-o fi plictisit de atâta zdruncinătură, îşi permise un zâmbet. Are chef de vorbă… Când simţi că nu mai poate şi că picioarele vor abandona brusc alergarea, obligându-l să se prăbuşească în genunchi – se şi văzu cu ei juliţi, ca în copilărie – observă chiar în faţa lui o casă de bilete. O casă de bilete din lemn, vopsită în alb, pe o alee lungă, străjuită de trandafiri roşii. Vânzătorul avea o uniformă albastră, prăfuită pe umeri, şi o şapcă cu cozoroc pe care scria Toate drumurile duc aici… Aici? Unde, aici?, se întrebă înainte de a se spijini în coate de marginea ghişeului… Vopseaua era scorojită şi îi trecu prin minte ideea glumeaţă că doritorii de bilete ar fi trebuit să vină înarmaţi cu o pensulă îmbibată în lichid alb, vâscos… Doriţi să călătoriţi? Vânzătorul îl pironi cu o privire fermă. Vru să spună că dorea să se întindă pe jos şi să doarmă un mileniu, dar interlocutorul nu-i lăsă răgazul să pronunţe cuvintele. Vă putem oferi bilete către Ură, către Iubire, către Trădare, către Dezamăgire, către Ipocrizie sau Speranţă. Clasa întâi, a doua sau, dacă vă permiteţi, există şi varianta business class… Ce preferaţi? După ce reuşi să-şi liniştească respiraţia întretăiată, trase aer în piept, abordă o mină jucăuşă şi întrebă ce-mi recomandaţi?, convins că imediat se vor aprinde reflectoare şi va afla că l-au luat de fraier la camera ascunsă… Vânzătorul îşi aşeză pe ochi o pereche de ochelari cu ramă neagră, apoi răsfoi câteva secunde hârtiile din faţa sa… Dragă domnule, majoritatea doreşte Speranţa şi Trădarea. Iubirea nu se mai poartă, de Dezamăgire sunt cu toţii sătui, iar Ipocrizia… Ehe, poate că marketingul nu este bun, nu se înghesuie nimeni. Păi dacă sunt cu toţii ipocriţi, de ce să mai meargă pe tărâmul Ipocriziei, s-ar plictisi cu siguranţă, îşi spuse zâmbind. Dar un bilet către Normalitate nu aveţi? Întreb şi eu aşa, ca omu’, pură curiozitate…Firma astadumneavoastră ar fi trebuit să ia în calcul şi o asemenea variantă…Cel din faţa sa clătină din cap. I se citea scepticismul pe chip. Scump, dragă domnule, foarte scump. Nu ştiu dacă vă permiteţi, scuzaţi-mă, dar nu arătaţi ca şi cum aţi deţine miliarde în cont… Au fost nababi care nu au reuşit să cumpere un asemenea bilet. Normalitatea conţine întreg pachetul de oferte, gustaţi câte puţin din fiecare şi vă obişnuiţi să trăiţi normal, aşa că trebuie să plătiţi foarte mult ca să ajungeţi acolo. Poate că ar fi mai bine să vă rezumaţi la Speranţă, biletul costă puţin şi sigur veţi fi încântat. Vorba aceea, speranţa moare ultima… Se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă în sens invers. De o parte şi de cealaltă a aleii, trandafirii roşii îi urmăriră deplasarea rapidă. Apoi se închiseră brusc, se ofiliră şi căzură la pământ… Bărbatul nu-i observa decât pe cei din faţa lui, roşii ca sângele. Sau ca vinul, murmură, în vreme ce alerga din ce în ce mai repede… Unde alergi, domnule, către ce te grăbeşti aşa?, i se păru că aude din nou vocea din creier… Strânse din dinţi. Şi alergă mai departe…
Entries (RSS)