CRISTIAN LISANDRU

Navigăm în ape tulburi,
Vâslind către insule iluzorii
Cu propriile mâini…
Dacă ne suflă vânt în pânze, ne amăgim
Şi credem că ţinta noastră se apropie
Încetul cu încetul.
Suntem optimiştii unui prezent
În care râsul pare blasfemie…

Când lipseşte adierea de vânt, ne prefacem veseli
Şi ne minţim că vor veni zile mai bune.
Mestecăm iluzie, dimineaţa, la prânz şi seara.
Înghiţim calmante din ce în ce mai scumpe,
Cumpărate din farmacii plutitoare…
Urmărim bărcile care trec pe lângă noi,
Întrebând alte vieţi dacă şi-au atins ţărmul…
Nu avem timp să ne strângem mâinile,
Fiindcă furtunile sunt multe pe drumul de ape,
Izbucnesc din senin şi vor să ne scufunde
În adânc negru, fără vise…
Peticim bărcile vieţilor noastre
Atunci când pătrunde în ele apa durerii,
Dăm şi o spoială câteodată,
Pentru a ascunde dezamăgiri,
Ridicăm marele pavoaz
Dacă ne înfloreşte un zâmbet pe chip…
Trăim sub soare dogoritor de criză
Inventată de „savanţi” ipocriţi,
Visăm să putem striga „Pământ!”
Sau „Izbăvire!” sau „Victorie!”…
Cele două degete deschise în formă de „V”
Scot speranţa pe punte…
Suntem în naufragiu permanent,
Facem semnul crucii în vârful catargului şi, uneori,
Descoperim câte un nebun care bea apă sărată,
Râde prosteşte şi anunţă sfârşitul lumii
Prin Potop Financiar…
Dar dacă suntem noi nebunii,
Iar el este singurul sănătos?!

SURSA FOTO - goblenset.ro