POEZIE - PROZĂ - MUZICHIE - VERTIJ DE GÂNDURI - Contact: lisandru.cristian@gmail.com; lisandru.cristian@yahoo.com ATENŢIE!!! - NOUL BLOG ESTE LA ADRESA http://lisandrulisandru.wordpress.com/
UPDATE MUZICAL - 18.05 - Ideea lui Simion Cristian este foarte bună… Să propunem o altă melodie, “Cântec pentru mama lor”, în interpretarea lui Victor Socaciu…
Cenaclul Flacara (Nicu Alifantis) - Trăiască România
UPDATE - 12.23 - O poezie pe care am scris-o mai demult, dar pe care am dorit să o repun pe blog, chiar în această zi. “Noi suntem ţara lui Dorel”…
Ţara lui Dorel
Noi suntem ţara lui… Dorel
Dorelul din reclamă,
Râdem de noi, râdem de el
Şi facem panaramă.
Noi suntem ţara lui Dorel,
E Bulă perimat,
Ne facem din beţivi model
Şi ne-mbătăm treptat.
În ţara noastră este haz,
Noi suntem clovnii noştri,
Extragem râsul din necaz
Şi ne hlizim ca proştii. Votaţi „Dorel”, votaţi lejer,
Cu ochelari de cal,
Reduşi la propriul cartier,
La circul conjugal,
La nebunia de a fi
Dezamăgiţi frecvent,
La toată drama de a-ţi şti
Eşecul permanent.
Noi suntem ţara lui Dorel,
Ne place şmecheria,
Când n-avem bani în portofel
Plecăm din România.
Ne-am divizat, ne divizăm
În tabere opuse
În cimitire promovăm
Morminte suprapuse
Suntem mai separaţi ca ieri,
Mai vinovaţi ca mâine,
Ni se oferă-n dar poveri
Şi mari scumpiri la pâine.
Noi suntem ţara lui Dorel,
Aşa ne este firea,
Ce trist e când prezintă el
Reclama la… „Unirea”!
UPDATE – ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI – 12.00 - LA MULŢI ANI, ROMÂNIA! Te-am văzut cu ochii în lacrimi, pierdută prin ceaţă, în timp ce oamenii politici făceau baie de mulţime la Arcul de Triumf. Nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le miroase… Aveau piepturile bombate, a mândrie naţională redescoperită o dată pe an. După ce s-a încheiat parada, mi-am adus aminte că nu avem nici guvern, nici buget. Avem, în schimb, din ce în ce mai puţine speranţe… LA MULŢI ANI, ROMÂNIA, spunea cineva că e loc şi pentru mai rău… Ne-am învăţat cu răul, carevasăzică, mâncăm lehamitea din aceeaşi gamelă…
PĂDUREA DIN TRUP
Phoenix - Fata verde (1992)
Păşesc pe potecă de cuget,
Atent să nu împăienjenesc liniştea prăfuită
A unor amintiri ce-şi dorm iepureşte
Neîmplinirile…
Sunt trecător printr-o pădure în care copacii
Nu reprezintă altceva decât punctele de reper
Ale existenţei mele…
Calc iarba viselor dragi,
Făcute cu ochii deschişi,
Mă agăţ cu disperare de liane
Ce-mi poartă durerile de la un copac la altul,
De la un an la altul, de la nu minut la altul
Şi tai cu o macetă virtuală
Hăţişul contemporan
Care-mi ridică în cale baricade…
E multă nemişcare în pădurea trăită de mine,
Iar întinderea ei este direct proporţională
Cu suprafaţa temporală cuprinsă între
Momentul când am devenit cel care sunt
Şi secunda în care mă voi aşeza în veşnicie…
Nu ştiu unde mă poartă această potecă
Desenată de paşii mei adeseori grăbiţi.
Capătul ei se pierde în povestea pădurii
Din trupurile noastre,
Iar liziera nu este altceva decât
Vamă obligatorie
Prin care vom trece
Spre a descoperi
Că lumea nu se termină cu noi…
UPDATE - 14.25 - A murit marele Gheorghe Dinică… Dumnezeu să-l odihnească în pace… Câtă tristeţe… Haideţi să-l mai ascultăm o dată, aşa cum am făcut şi duminică…
CĂLĂTOR
Îl apăsa distanţa parcursă, simţea cum i se înşurubează în piept fiecare kilometru, iar bornele plantate pe margine dădeau senzaţia că îl iau peste picior… Nu le băga în seamă. Mergea de multă vreme, nu mai ştia de când. Luni, ani… Anotimp după anotimp, din ce în ce mai aproape de orizont şi de fiecare dată din ce în ce mai departe. Dorise, poate, la începutul cursei sale misterioase, să fugă de un trecut ambiguu, de un prezent întunecat de tristeţi cotidiene sau de un posibil viitor cu care nu dorea să aibă de-a face. Acum nici el nu mai ştia care fusese ideea iniţială. Cert este că fusese, se născuse brusc, aşa cum vin ideile pe lume, fără moaşă, fără forceps, i se infiltrase în minte şi pornise la drum nesfârşit într-o oarecare dimineaţă de toamnă. Chiar se comportase normal înainte de plecare, cumpărase ziarul de la chioşc, citise pagina mondenă, o parcursese şi pe cea sportivă, mâncase o gogoaşă cu gem de vişine, măturase frunzele din faţa porţii. Apoi lăsase mătura rezemată de gardul viu şi o luase agale, către centrul orăşelului. Din centru o cotise la stânga, pe bulevardul care ducea către periferie. Şi tot aşa, pas cu pas, până când orăşelul rămăsese în urmă. Prima noapte dormise într-o pensiune ieftină, dar începând cu cea de-a doua pusese capul pe unde se nimerise. Chiar şi sub cerul liber dormise şi se mirase că visase aşa de frumos. Crezuse că ai vise frumoase numai dacă stai cu urechea pe nişte perne mari, pufoase şi te răsfeţi pe cearceafuri apretate… Drumul lung îi oferise destule surprize, înţelesese că viaţa se vede altfel dacă o parcurgi cu piciorul, dacă o calci în picioare la propriu - zisese, chiar dacă expresia părea oarecum forţată. Trăgea concluzii extrem de interesante în timp ce mergea din loc în loc şi regreta doar că nu pornise la drum mult mai devreme…
Domnule, veţi întreba, dar unde mergea, totuşi? Şi s-a oprit vreodată din drumul său? A ajuns la destinaţie?
Cred că mai merge şi azi, cu o scânteie de fericire în ochi. Asta a fost regăsirea sa, aş îndrăzni să spun, reîntâlnirea cu el însuşi, împăcarea cu sine printr-o călătorie nesfârşită. La un moment dat – se oprise în faţa unei benzinării şi băuse pe nerăsuflate o sticlă cu apă plată - le-a spus unor curioşi că ar prefera să fie îngropat în picioare la momentul adevărului. Aşa zicea despre moarte, că este momentul adevărului. Mi-a plăcut. Dar şi mai mult mi-a plăcut ideea de dus fără întors… Destinaţia nu contează niciodată…
Sufletul meu
Se odihneşte liniştit în palmele tale,
Simţind răsuflare duioasă
Şi dezmierdare blândă…
Visele frumoase ale spiritului meu
Trăiesc înflorirea macilor
Alintaţi de mângâieri solare,
Împlinindu-se spre a-ţi fi
Bucurie vizuală permanentă.
Mă acoperi cu cerul,
Îmi pui sub cap pernă de nor,
Mă înfăşori în sărutări pătimaşe,
Iar atunci când buzele mi se usucă de sete
Laşi să curgă
Lacrimi de bucurie peste ele
Şi îmi sigilezi gura
Cu pecetea incandescentă a buzelor moi…
Sufletul meu tresare la fiecare atingere,
Gustă emoţie şi febră,
Îngână imn de mulţumire
Şi se oferă voluntar
Pentru a-ţi deveni jertfă…
Tu nu eşti o zeitate, iubito,
Însă rămâi în fiecare zi
Punct de reper esenţial
Al noii mele existenţe…
MOTTO – „Doamne, cum ne-am despărţit cu toţii. Poate că şi prietenia şi iubirea nu merită, într-adevăr, să fie trăite, dacă nu sunt veşnice. O viaţă întreagă de frumuseţe, asta ar însemna ceva, într-adevăr” – Octavian Paler
Înainte de apariţia ta, mă plimbam cu gândurile vraişte pe un peron al unei gări din sufletul meu, în vreme ce locomotive nărăvaşe soseau şi plecau trăgând după ele, ca nişte Sisifi de metal, vagoanele unor vise care nu deveneau niciodată realitate. Nici nu aveam bagaje, fiindcă ajunsesem de multă vreme la concluzia – liniştitoare, totuşi - că era deja prea mare efortul de a mă căra pe mine însumi dintr-o parte în alta. Cum este să fii propriul bagaj?, m-a întrebat cineva odată, în timp ce sorbeam dintr-o bere în bufetul gării. I-am răspuns surâzând că sunt şi avantaje, în ultimă instanţă,iar cel mai important dintre ele este acela că nu poţi pierde niciodată geamantanul. S-a uitat la mine lung, oarecum circumspect, poate că nu înţelesese ceea ce vrusesem să spun sau avusese senzaţia că discuta cu un individ încorsetat în chingile unei nebunii pe care încerca să o mascheze intonând imnuri ale neputinţei personale. A plecat ducând o geantă voluminoasă în care avea – conform spuselor sale – tot ceea ce considerase că este mai important în viaţă. Cărţi. Oriunde mergea, ducea cărţile cu el, şi asta m-a bucurat pe de-a-ntregul. Mi-am şi spus, de altfel, că unii au literatura la purtător, alţii se mulţumesc să pună în valiză trusa de bărbierit, trei-patru perechi de şosete şi două cămăşi, în vreme ce mulţi – ca mine, spre exemplu – se duc pe ei înşişi din gară în gară, încercând să intuiască încotro îi va purta viaţa…
Înainte de apariţia ta, nici nu avusesem curajul să pun piciorul pe treapta ultimului vagon şi rămâneam prizonier permanent al unui peron de gară, în timp ce forfota din jurul meu îmi transmitea că lumea merge întotdeauna înainte şi niciodată înapoi. Acum sunt alături de tine, iar trenul nostru străbate un defileu nesfârşit, având de o parte speranţa, iar de cealaltă parte dragostea. Controlorul ne-a privit pe amândoi câteva minute bune şi ne-a informat oficial că drumul către o viaţă întreagă de frumuseţe este lung, însă poate fi parcurs, încetul cu încetul, numai dacă nu vom fi niciodată tentaţi să coborâm din trenul în care am urcat împreună… Te-am strâns de mână şi mi-am cuibărit privirea în verdele intens al ochilor tăi. Şi am înţeles, pentru prima oară în viaţa mea, că un simplu şuierat de locomotivă poate însemna şi cântecul dulce al împlinirii de sine sau al împăcării definitive cu tine însuţi…
Votaţi „Dorel”, votaţi lejer,
UPDATE – ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI – 12.00 - LA MULŢI ANI, ROMÂNIA! Te-am văzut cu ochii în lacrimi, pierdută prin ceaţă, în timp ce oamenii politici făceau baie de mulţime la Arcul de Triumf. Nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le miroase… Aveau piepturile bombate, a mândrie naţională redescoperită o dată pe an. După ce s-a încheiat parada, mi-am adus aminte că nu avem nici guvern, nici buget. Avem, în schimb, din ce în ce mai puţine speranţe… LA MULŢI ANI, ROMÂNIA, spunea cineva că e loc şi pentru mai rău… Ne-am învăţat cu răul, carevasăzică, mâncăm lehamitea din aceeaşi gamelă…
Entries (RSS)