Îţi cânt iubirea în fiecare oră a zilelor
Care aştern peste noi
Bucuria percepută
Printr-o creştere constantă a pulsului…
Există un miracol evident
Al sentimentelor intersectate
Şi îmbrăţişate permanent, Iar transformarea mea în menestrel modern
Hrănit cotidian De apa vie a buzelor tale
Este o rezultantă firească
A dorului nestins
Înfipt în trupul înfometat,
Niciodată sătul de dragoste…
Noi ne-am regăsit în această viaţă
După ce ne iubisem constant
În universuri paralele
Şi ne pierdusem temporar
Fiindcă soarta ingrată a ţinut morţiş
Să devină ironică
Un oarecare interval de timp…
Recuperăm cu aviditate anii
În care ne iubeam
Fără să ne atingem,
Conştienţi că reîntâlnirea prezisă
Pe o frunză verde a destinului
Nu mai poate fi contestată de nimeni…
Îţi cânt iubirea în fiecare oră,
Iar universurile paralele
În care ne-am îmbrăţişat de-a lungul vremurilor
Devin treptele de lumină
Aşezate sub paşii noştri
Ce şi-au căutat drumul către
Un orizont comun…
UPDATE MUZICAL - 15.15 - Să ne reamintim melodii de primă mână… Still Loving You ( cu Filarmonica din Berlin) - Scorpions…
AM FOST ODATĂ NO MAN’S LAND
Îţi înfloresc gândurile în interiorul meu,
Sfidând temperaturile scăzute
Ale anotimpului, Iar eu trăiesc explozia de culoare
La intensitate maximală
Şi mângâi petalele catifelate
Ce murmură cromatic o dragoste ferită
De cenuşiul realităţii
Care ne atârnă bile metalice la picioare…
Grădina sufletului
Se transformă sub ochii tăi verzi
Într-un tărâm de poveste modernă,
Uitând suferinţele trecute
Ce produceau pe bandă rulantă
Buruieni ameninţătoare
Şi înţepăturile insistente ale unor ciulini
Insensibili.
Evitam plimbările prin grădina din mine,
Întorcând capul în partea cealaltă,
Gândindu-mă să părăsesc eul nemulţumit
Pentru a-mi da întâlnire cu tristeţea
La fiecare colţ de stradă…
A fost de ajuns să sădeşti în interiorul meu
Speranţa
Şi să o speli cotidian
Cu apă de dor
Pentru a-mi descoperi extaziat
Fertilitatea nebănuită
A sufletului revenit la viaţă…
Rămân aşezat între palmele tale
Şi descopăr protecţia cotidiană
A iubirii împlinite… Adăpostul catifelat
Pe care mi-l dăruieşti de fiecare dată
Lasă urmele amprentelor dulci
Pe fruntea mea
Pentru a mă descoperi marcat
Cu pecete fierbinte,
Iar eu mă ascund de tot şi de toate
În spatele gândurilor de bine
Şi savurez izolarea sentimentală
Spre care mă îndreptam
Fără să fiu convins că o voi atinge vreodată…
Între palmele tale devin fetus
Ce înoată fericit în lichidul amniotic,
Privirea ta mă hrăneşte consistent
Spre o grabnică dezvoltare,
Mângâierile pătimaşe
Scriu poveşti de dor în sufletul răsfăţat
Şi voi veni pe lume
Pentru a striga „Iubito!”, nu „Mamă!”,
Pe deplin conştient că numai datorită ţie
M-am reinventat
Din cioburile unui trecut anemic…
UPDATE MUZICAL - Polonezii s-au pus pe rock. Vă propun o trupă - UnSUN - “Whispers”. Albumul lor de debut (”The End of Life”) a apărut în septembrie 2008. Ce părere aveţi?
FOTO UPDATE - 13.50 - O fotografie foarte frumoasă primită de la Gabi, o fotografie care merge de minune cu textul de astăzi. Mulţumesc, Gabi!
Visul… rămâne unica posibilitate de evadare dintr-o lume în care despre iubire se vorbeşte în termeni vulgari. Distanţa dintre „fuck you” şi „te iubesc” devine, pe zi ce trece, din ce în ce mai scurtă, iar îndrăgostiţii preferă să-şi arunce cu sentimentele în ochi, înjurându-se de mame sub privirile mirate ale poeţilor-statui care ridicau, odinioară, osanale sentimentului profund şi substantivului comun „dor”. Refugiat în visul continuu, culegi cu degete tremurânde o floare de pe pajiştea în care ai intrat traversând pădurea seculară, iar o rază de soare îţi trimite, printre nori, salutul celest care nu mai poate fi transmis pretutindeni din cauza smogului. Îţi doreşti să nu te mai trezeşti din acest vis, fiindcă revenirea la realitate – şi nu „în realitate” – devine confruntare sălbatecă şi sângeroasă cu incapacitatea de a trăi permanent sub zodia iubirii. Dragostea s-a auto-exilat într-o Zonă Moartă (poate aţi citit romanul cu acelaşi nume al lui Stephen King), lăsând în urmă decoruri de carton prin care se mişcă natural doar ura… Absenţa serenadelor ar putea fi trecută uşor cu vederea, pentru că nu toţi îndrăgostiţii trebuie să fie şi menestreli. Însă absenţa poeziei recitate sub banalul clar de lună înfige cuţit cu lamă oţelită în ultimele inimi care bat romantic. Rămâi în visul pe care nu ai curajul să îl povesteşti nimănui, dar cine crede că un somnifer poate ajuta la permanentizarea stării onirice se înşeală. Romanticii de pe planeta unde romantismul va fi, într-un târziu, scos în afara legii au încă puterea de a visa cu ochii deschişi, închizându-i doar atunci când, în sălile de tribunal, creşte rata divorţurilor survenite din vina ambelor părţi…
UPDATE - 11.48 - PIESA ZILEI - Vă propun o altă super-piesă a celor de la Within Temptation şi sper să vă placă. Vocea solistei Sharon den Adel (mezzo-soprană lirică) este extraordinară, ca de fiecare dată… “The Howling” (”Black Symphony”). Aceşti profesionişti ai rockului scriu istoria metalului simfonic sub ochii noştri…
DE VORBĂ CU PLOAIA, CU GÂNDUL LA TINE…
RICHARD CLAYDERMAN-Strangers In The Night
Mă caută nişte ploi reci, îmi tot bat în ferestre şi vor să poarte dialoguri la ore mari. Ies pe balcon, deschid geamul şi aprind o ţigară. M-aş lăsa de fumat, dar nu-mi vine să pun punctul final fiindcă trăiesc de fiecare dată încântarea nedisimulată a punctelor de suspensie. Pun şi-un vin roşu, colorează decorul, îmi place cum gâlgâie atunci când curge în pahar dar şi mai mult mă încântă alunecarea pe gât. Nu ştiu de ce, însă mi se face o sete mare atunci când plouă cu toamnă. Nici nu îmi pun prea multe întrebări în legătură cu acest subiect, deloc senzaţional, poate pentru că setea trebuie stinsă, nu vorbită… Oraşul văzut de sus, în nopţile ploioase. Murat. Înfrigurat. Nu spun bacovian, a devenit deja o banalitate raportarea permanentă la Bacovia. Taxiurile galbene par o blasfemie a culorii în negura nocturnă, iar câte unul trece în viteză şi doar culoarea roşie a semafoarelor îl determină să oprească, să deschidă geamul şi să lanseze dedicaţii muzicale către insomniaci. Manele. Nu poţi să faci nimic în gustul omului, mai ales că picăturile spală repede orice mizerie… Când mă găseşte în balcon, ploaia de toamnă mă ia prieteneşte pe după umeri şi îmi spune poveşti. O ascult, iar din când în când mă întorc către tine şi îţi mângâi somnul cu privirea… Îmi sunt dragi momentele acestea în care ştiu că voi închide geamul şi voi evada din Turnul Babel pentru a redescoperi căldura trupului tău gol. Cei câţiva metri care ne despart temporar mi se par întotdeauna prea lungi, iar ploaia rece îmi trimite bezele din spatele storurilor şi fredonează melodii de neuitat atunci când te lipeşti de mine şi murmuri că mă iubeşti…
Îmbracă-te în frunze ruginii
Şi lasă cerul ochii să ni-i spele,
Hai să fugim pe nori ca doi copii,
Uitând de ură, amăgiri şi rele…
Îmbracă-te în toamnă, repetat,
Pe un catwalk al lumii mi te plimbă
Şi din copil preschimbă-mă-n bărbat
Ce simte gust de dragoste pe limbă… Îmbracă-te în păsări călătoare,
Roteşte-te constant în jurul meu,
Rămâi aceeaşi mare sărbătoare
Pe care vreau să o consum mereu…
Îmbracă-te şi-n mari căderi de bursă
Fă-ţi un compleu din cursul valutar,
Îmi eşti final şi început şi sursă
A unui sentiment elementar…
Îmbracă-te în ştirile nebune,
Devine cerul prompter pentru noi,
Eu am să-ţi spun ce încă nu-ţi pot spune
Şi vom intra în prime-time amândoi…
Îmbracă-te în anotimpuri calde,
Sau înfăşoară-te în anotimpuri reci,
Vine potopul biblic să ne scalde,
Iar tu-mi promiţi că nu ai să mai pleci…
Îmbracă-te în poveşti demult uitate,
Spune-mi că vom trăi cu poftă-n gând
Printre manipulări, printre păcate,
Dar vom învinge timpul surâzând…
Îmbracă-te în dorul meu de tine,
Această haină-ţi vine chiar perfect
Vom degusta în doi pahar cu bine
Spunându-ne povestea în direct…
UPDATE - 10.54 - Trebuie să recunosc că mă gândesc la Geanina tot timpul. Mai ales atunci când nu este lângă mine, din motive de… job. Această femeie deosebită mi-a colorat şi îmi colorează viaţa în culori vesele, motiv pentru care am dorit ca azi să îi mulţumesc încă o dată pentru că este alături de mine cu sufletul, cu ochii ei verzi în care mă pierd şi cu toate gândurile bune… TE IUBESC, frumoasa mea, te îmbrăţişez cu multă dragoste şi îţi trimit un sărut lung care să poposească pe buzele tale şi să rămână acolo, ca o pecete a iubirii depline…
Cristian Vasile - Iubesc Femeia
Zavaidoc - Aprinde o tigara
TANŢA - proză foarte scurtă
Locul era plin de muşterii. Vad bun, aranjament cu dichis, mâncare gustoasă, gătită cu respect pentru bucate şi pentru burţi flămânde. Fumul gros nu deranja pe nimeni, fiindcă într-un astfel de stabiliment de la margine de Bucureşti se mânca mult, se bea mult şi se fuma la fel… Din loc în loc, înfipte în pereţii de lemn, lampadare de modă veche aruncau lumină palidă peste feţele mesenilor, iar pe o scenă rotundă de dimensiuni reduse se legăna cu ochii pe jumătate închişi o dizeuză abia trecută de prima tinereţe care cânta melodii vechi, aproape uitate… Rochia roşie, mulată, cu un decolteu peste măsură de generos, scotea în evidenţă forme voluptoase asupra cărora poposeau, din când în când, privirile pofticioase ale bărbaţilor cu chef, încălziţi de vinul gros pe care îl aducea în carafe un hangiu mătăhălos căruia clienţii i se adresau cu Dom’ Nae… Chef de băut, chef de iubit cu patimă, pe îndelete, pe cearceafuri albe ca neaua, foşnitoare, în penumbra unei camere cu fereastra către luna plină, chef de răsucit dragostea pe degete până la cântatul cocoşilor, atunci când te cuprinde plăcută moleşeală şi stai pe spate, mângâiat de mână caldă de femeie… Pe dizeuză o chema Tanţa, dar toţi îi spuneau Madam Coca, nimeni nu mai ştia de ce. Cânta în locantă de ani buni, fusese femeie frumoasă la viaţa ei şi încă mai era, avea un păr negru care juca pe spate în ape albăstrii şi numai ea ştia câte inimi frânsese şi câţi îşi băgaseră cuţitele în burtă pentru a o avea în aşternuturi. Iubise mult la viaţa ei, fusese iubită, dorită, furată de unii mai îndrăzneţi, scăpată din mâinile lor dornice de alţii şi mai curajoşi… Viaţă de femeie făcută de Dumnezeu ca să grăbească bătăi de inimă şi să lase dor aprig în urmă… Oamenii de prin partea locului povesteau că venise odată un boier din provincie, unul bogat de nu mai avea ce să cumpere cu banii lui, adus grabnic de o trăsură la care avea înhămaţi patru cai focoşi, doi negri, ca noaptea fără stele şi doi albi, spumă de lapte abia muls… Intrase în cârciumă şi ceruse coniac, îl dăduse repede pe gât şi mai vrusese unul, apoi poftise şi la puii din ceaunul mare care bolborosea a prăjeală ameţitoare deasupra butucilor, în troznet de lemn uscat amestecat cu miros îmbietor, de-ţi venea să dai cu căciula după câini, să-ţi cheltuieşti toţi banii luaţi de-acasă şi să nu mai pleci. Când începuse Tanţa să cânte, boierul nu mai mâncase. Nu mai băuse. Îşi aprinsese o ţigară lungă pe care o punea cu degetele lungi într-un ţigaret de argint şi căzuse pe gânduri, cu ochii la ea. O privea şi îşi răsucea alene mustaţa, încerca să facă pe indiferentul, pe consumatorul care ascultă şi el o melodie de inimă albastră şi de dragoste de-aia de curg ape dulci pe tine, dar se vedea că era cătrănit până-n suflet. Rămăsese o săptămână în hanul acela de la margine de Bucureşti, iubindu-se cu Tanţa în odaia mare, de la etaj, mâncând şi bând numai în pat, vărsând şampanie după şampanie pe trupul ei încins. Ea se răcorea, iar el se încingea şi mai tare. Îi ceruse să vină cu el, la conac, şi să fie boieroaică pentru toată viaţa. Tanţa nu vrusese, zisese că viaţa ei este acolo, pe scena aia micuţă, printre cheflii veseli, cu melodiile ei dragi ţinute ca nişte copii la sânii mari care tresăltau tulburător la fiecare respiraţie… Boierul o rugase, o implorase, se răstise la ea, se aşezase în genunchi în curtea cârciumii, fără să-i pese de privirile oamenilor din jur şi se tăvălise cu pantalonii scumpi prin ţărână. Îi adusese 101 de trandafiri albi din târg, în fiecare dimineaţă, îi pusese la gât mărgele scumpe, atârnase cercei meşteşugiţi în urechile ei, dar tot nu o înduplecase. Tanţa îl mângîiase pe fruntea înaltă şi atât. Nu mai zisese nimic. Îl privea şi tăcea. Acolo îşi trăsese boierul un glonte în cap, în curte, iar lumea înţelesese pe deplin ce poate să însemne iubirea Tanţei pentru un bărbat… Mort îl duseseră la conac, în trăsura aia trasă de patru cai, doi negri şi doi albi, şi nimeni nu mai ştiuse ce se întâmplase după aceea. Tanţa cântase în continuare, plânsese o jumătate de zi, poate realizase într-un final cum s-ar fi putut schimba viaţa ei dacă ar fi acceptat să devină boieroaică printre slugile de la conacul boierului şi printre musafirii lui… Poate că-i păruse rău, dar asta n-o mai spusese nimănui. În fiecare seară, la finalul programului, cânta o melodie care-i plăcuse boierului foarte mult. Atunci, dacă erai atent şi reuşeai să străpungi fumul gros cu privirea, putea să observi o lacrimă mare care se prelingea din colţ de ochi negru şi curgea încet, aproape insesizabil, către bărbia îngustă…
Eu şi Geanina am primit o dedicaţie muzicală de la Belle de Jour şi îi mulţumim mult… Frumoasă melodie, o dedicăm la rândul nostru tuturor musafirilor dragi… O zi bună să aveţi cu toţii!!!
ERA - Flowers Of The Sea
Noi ne-am aruncat în iubire
Fără vestă de salvare
Şi am învăţat să înotăm în tandem
Printre sentimente curate
Tratând cu indiferenţă vârtejurile
Care încercau să ne tragă în adâncuri… Ne-am susţinut unul pe celălalt
Atunci când valurile ne loveau
Buzele crăpate,
Dorind să ne invadeze plămânii
Apăsaţi de o presiune permanentă
Şi n-am lansat vreun SOS
Către eventuale mâini salvatoare…
Ne-am îmbrăţişat la lumina lunii,
Călcând în picioare ape tulburi,
Iar insula binefăcătoare ne-am construit-o singuri,
Din aluviunile aduse în fiecare zi
De apele învolburate ale dorului comun.
Dacă am fi fost condamnaţi să înotăm
Până la capătul zilelor
Ne-am fi transformat în oameni-amfibie
Care respiră iubirea prin branhii,
Mângâindu-ne solzii cu spumă de val…
Te-aş fi dus până pe fundul mării,
În călătorie de nuntă
Printre epave scufundate,
Şi aş fi aşternut pat de alge într-o cochilie uriaşă
Pentru a ne iubi acolo,
Ca doi îndrăgostiţi
Evadaţi definitiv din raza de acţiune
A sonarelor…
Ce-ar fi să uităm de toate şi să evadăm din lume,
Să ne ducem pe pustie propovăduind amor,
Ce-ar fi să răspundem astăzi insolenţelor prin glume
Şi să tragem tuşă groasă peste jalea din decor?
Am putea să dăm uitării cercetări cu de-amănuntul,
Nu ni s-ar mai face greaţă de-ntrebări fără răspuns,
Mângâind sintaxa frazei şi înnobilând cuvântul Am analiza adverbe şi-nţelesul lor ascuns…
Eşti metaforă, iubito, te descriu cu simplitatea
Unui individ ce scrie prins în dor fenomenal,
Uneori mi se impută verva şi tenacitatea
Şi sunt îndemnat să-mi caut vindecarea la spital…
Eşti în mine semn de dulce, semn de patimă deplină,
Semn de tragic şi de bine, semn de vesel şi de trist,
Ipocriţi cu zâmbet jalnic mi te-ar declara străină
Transmiţându-mi c-ar fi bine-n altă eră să exist…
Noi ne-am pus pe coji de nucă dar genunchii jubilează,
Suportăm cu bucurie interogatorii seci,
În afară de iubire altceva nu mai contează
Dar se mai preling pe spate picături de teamă, reci…
Ce-ar fi să le dăm cu tifla unora care ne-acuză
Că alimentăm cu vise suflete de-ndrăgostiţi,
Că jignirea nu ne doare, iar atacul ne amuză,
Ce-ar fi să zburăm prin cosmos precum doi meteoriţi?
Inventez o galaxie care să ne ocrotească,
Şi pretind planeta noastră, ca să ne mutăm pe ea,
Doi extratereştrii veseli cu iubire pământească
Încălziţi constant şi veşnic de-o sentimentală stea…
UPDATE LITERAR - Dixitac ne anunţă că s-a sfârşit petrecerea şi începe… penitenţa. Aşa crede el, ha, ha… Iarăşi suntem personajele sale, ceea ce nu poate decât să ne bucure!MULŢUMIM, coane!
STING… every breath U take
Nopţile noastre
Sunt cele mai lungi nopţi,
Delimitate la un capăt
De patima crescândă a preludiului
Trăit la puterea a doua,
Iar la celălalt de prăbuşirea comună
În prăpastia adâncă a simţurilor
Care savurează oboseala iubirii
Şi îşi trag sufletul Spre a erupe năvalnic încă o dată…
Atunci când sunt cu tine
Regret absenţa nopţilor polare Şi îmi imaginez cum aş depune ţurţure de gheaţă
Pe trupul tău,
Oferindu-l pradă topirii instantanee…
Nopţile noastre nu au nume.
Ele sunt decupate din caruselul vremurilor
Pe care le trăim
Şi devin tablouri valoroase
Ascunse pentru totdeauna altor priviri…
Noi suntem colecţionari de noapte, iubito,
Dar nu vom scoate niciodată la licitaţie
Operele de artă
Extrase cu mâini furibunde
Din propriile trupuri.
Le păstrăm încuiate în gânduri
Şi le privim încântaţi
Atunci când lăsăm picăturile de dragoste
Să răcorească nopţile fierbinţi…
Iar transformarea mea în menestrel modern
Iar eu trăiesc explozia de culoare
Adăpostul catifelat
Roteşte-te constant în jurul meu,
Ne-am susţinut unul pe celălalt
Am analiza adverbe şi-nţelesul lor ascuns…
Spre a erupe năvalnic încă o dată…
Entries (RSS)