UPDATE MUZICAL - 13.05 - REMEMBER - “Hold me now”, Johnny Logan…
CE SE ÎNTÂMPLĂ CU NOI?
Cafe del Mar - I hope the yesterday
Pierduţi prin ceaţa crizei mondiale, încercăm să trăim în fiecare zi mai bine. Guvernanţii se iau de revere cu sindicatele, am uitat de poezia care nu mai atrage aproape pe nimeni, fiind considerată materie siropoasă şi desuetă, navigăm cea mai mare a timpului pe internet şi nu mai avem răbdarea să răsfoim o carte, iar anotimpurile ne marchează încetul cu încetul, îmbătrânindu-ne prematur şi ireversibil. În aer pluteşte mirosul tristeţii. Izul vechilor şi noilor regrete se insinuează în suflete împreună cu cel al regretelor viitoare, optimismul se află permanent pe năsălie, cu mâinile pe piept, păşim prin bălţile unei toamne care ne păcăleşte prin ploi ce nu pot spăla petele de pe conştiinţe şi cântăm în gura mare „Altădată, altădată, o s-o facem şi mai lată!” Suntem cu fiecare zi care trece din ce în ce mai apăsaţi şi împovăraţi de grija pentru ziua care urmează, plânge leul devalorizat în portofele ascunse prin buzunare şi, cu ochii către cer, unii dintre noi aşteaptă un semn divin care nu va veni niciodată. Bătrânii spuneau că „Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă” sau că „norocul şi-l face omul cu mâna lui”. Norocul… Ne considerăm norocoşi dacă rămânem în continuare încadraţi în câmpul muncii, tinerii rumegă gânduri de ducă spre orizonturi îndepărtate, în speranţa că talentele lor vor putea să fie puse în valoare în curtea altora, iar ţara lâncezeşte… Aceasta este senzaţia actuală – lâncezeală la nivel naţional, punctată din când în când de întâmplări prezentate de posturile de televiziune la ore de vârf. Anul 2010 N-ARE semne bune, am putea să spunem, în pofida obişnuinţei de a crede că „speranţa moare ultima”. Când speranţa este pusă cu spatele la zid, când se trage în ea cu toate armele de distrugere în masă a speranţelor, este foarte greu să guşti optimism pe pâine… România lâncezeşte. Şi, odată cu ea, noi – cei care privim spre mâine cu mânie sub gene…
SURSA FOTO - zazzle.com
O fotografie foarte frumoasă primită de la Gabi… Mulţumesc!
UPDATE MUZICAL - 13.40 - DUPĂ-AMIAZĂ CU CÂNTEC - Cine n-are bătrâni… IRON MAIDEN - “Sign of the cross” (Rock in Rio).
NAUFRAGIAŢI
Navigăm în ape tulburi,
Vâslind către insule iluzorii
Cu propriile mâini…
Dacă ne suflă vânt în pânze, ne amăgim
Şi credem că ţinta noastră se apropie
Încetul cu încetul.
Suntem optimiştii unui prezent
În care râsul pare blasfemie…
Când lipseşte adierea de vânt, ne prefacem veseli
Şi ne minţim că vor veni zile mai bune.
Mestecăm iluzie, dimineaţa, la prânz şi seara.
Înghiţim calmante din ce în ce mai scumpe,
Cumpărate din farmacii plutitoare…
Urmărim bărcile care trec pe lângă noi, Întrebând alte vieţi dacă şi-au atins ţărmul…
Nu avem timp să ne strângem mâinile,
Fiindcă furtunile sunt multe pe drumul de ape,
Izbucnesc din senin şi vor să ne scufunde
În adânc negru, fără vise…
Peticim bărcile vieţilor noastre
Atunci când pătrunde în ele apa durerii,
Dăm şi o spoială câteodată,
Pentru a ascunde dezamăgiri,
Ridicăm marele pavoaz
Dacă ne înfloreşte un zâmbet pe chip…
Trăim sub soare dogoritor de criză
Inventată de „savanţi” ipocriţi,
Visăm să putem striga „Pământ!”
Sau „Izbăvire!” sau „Victorie!”…
Cele două degete deschise în formă de „V”
Scot speranţa pe punte…
Suntem în naufragiu permanent,
Facem semnul crucii în vârful catargului şi, uneori,
Descoperim câte un nebun care bea apă sărată,
Râde prosteşte şi anunţă sfârşitul lumii
Prin Potop Financiar…
Dar dacă suntem noi nebunii,
Iar el este singurul sănătos?!
UPDATE - 17.00 - Şi o melodie excepţională a celor de la Within Temptation, pentru o după amiază de excepţie… (NOTĂ - Within Temptation este o formaţie olandeză de metal simfonic, fondată în anul 1996 de către cântăreaţa Sharon den Adel şi chitaristul Robert Westerholt. Genul muzical al formaţiei este descris deseori în presă ca fiind metal simfonic, dar şi metal gothic. Solista, Sharon den Adel, a declarat în cadrul unui interviu că muzica lor se încadrează în sfera rock-ului simfonic). Numai bine tuturor!
Megadeth - Trust
De foarte multe ori avem încredere în oameni care ne înşeală aşteptările… Ne regăsim în postura ingrată de a accepta greşeala pe care am făcut-o şi trăim un întristător sentiment de insatisfacţie. Dar acordăm circumstanţe atenuante în continuare şi apreciem că toţi oamenii sunt buni, că nu au nimic de ascuns şi că îşi deschid sufletul aşa cum facem şi noi. Am trecut prin destule momente în care ne-am spus data viitoare voi fi mult mai zgârcit cu propriile destăinuiri şi am să-mi aleg cu atenţie prietenii…Cu toate acestea, lăsăm deschisă uşa către noi înşine, oferind încredere pe tavă. Cu zâmbetul pe buze… Rezultanta unui astfel de comportament este, adesea, dezamăgirea…Încrederea şi dezamăgirea merg, astfel, braţ la braţ, se simt bine împreună, formează ceea ce am putea numi un cuplu redutabil. Personal, dăruiesc încredere tuturor oamenilor cu care mă întâlnesc într-o zi sau alta, plecând, invariabil, şi de la premisa că o dezamăgire în plus nu este un capăt de cer. Încerc, tot în fiecare zi, să mă dovedesc vrednic de încrederea pe care mi-o acordă alte persoane. Trăim într-o lume în care oamenii se urmăresc sceptici, relaţiile sociale plătind tribut masiv… neîncrederii. Nu ne mai împărtăşim secrete, le păstrăm închise în interiorul nostru, preferăm discuţiile banale care evită subiecte considerate delicate… Informaţiile despre viaţa noastră sunt secretizate permanent, depuse în arhivă de suflet şi încuiate cu un număr nedeterminat de lacăte, iar încrederea devine o redută aproape imposibil de cucerit. În ultimă instanţă, cel mai trist este că apar din ce în ce mai des cazuri în care oamenii îşi pierd până şi încrederea în ei înşişi… Şi atunci intervine replica: „Eu n-am încredere nici în mine şi tu vrei să am în tine?!”Incertitudinea şi lipsa de încredere ne marchează constant drumul către propriile ţinte…
UPDATE - 15.34 - Un cadou sugestiv primit de la Le Petit Prince... Eu şi Geanina vom umple aceste pahare cu dor, şi nu numai, la viitoarea reîntâlnire… Mulţumim, Le Petit Prince şi NOROC tuturor!
UPDATE - 14.14 - Geanina Codiţă, iubirea mea, TE IUBESC ca un nebun şi de-abia aştept să vină momentul în care ne vom muta împreună. A început numărătoarea inversă!!! Hai, Moş Timp, grăbeşte-te…
UPDATE - 13.50 - Vă invit să accesaţi şi blogul lui Ionuţ Cozma, un bun prieten de-al meu, ultima apariţie în blogosferă. Profesore, mă bucur că ţi-ai făcut blog, baftă multă şi la bună recitire! Hai că o să te prindă şi pe tine această dulce pasiune cotidiană...
MOTTO - “Corectează-mă, dacă greşesc, dar nu cumva linia de demarcaţie între normalitate şi nebunie devine tot mai subţire?” - George Price
Alerga pe o alee străjuită de trandafiri roşii. Nu-i vedea capătul, dar era conştient că lăsase în urmă ore bune. Şi gâfâia… Nu ştia de ce aleargă, nici nu-şi punea această întrebare. Alerga şi atât, ca şi cum ar fi vrut să doboare ultimul record mondial înregistrat oficial. Îşi simţea transpiraţia cum alunecă pe sub cămaşa ai cărei nasturi se desfăcuseră unul câte unul, iar tălpile frigeau ca şi când ar fi trecut în fugă peste cărbuni încinşi. Unde alergi, domnule?, auzi o voce. Către ce te grăbeşti?Contează aşa de mult o oră în plus sau în minus? Sau i se păru că aude o voce, mai bine zis, fiindcă alături de el nu se afla, totuşi, nimeni. Poate că mă întreabă creierul, s-o fi plictisit de atâta zdruncinătură, îşi permise un zâmbet. Are chef de vorbă… Când simţi că nu mai poate şi că picioarele vor abandona brusc alergarea, obligându-l să se prăbuşească în genunchi – se şi văzu cu ei juliţi, ca în copilărie – observă chiar în faţa lui o casă de bilete. O casă de bilete din lemn, vopsită în alb, pe o alee lungă, străjuită de trandafiri roşii. Vânzătorul avea o uniformă albastră, prăfuită pe umeri, şi o şapcă cu cozoroc pe care scria Toate drumurile duc aici… Aici? Unde, aici?, se întrebă înainte de a se spijini în coate de marginea ghişeului… Vopseaua era scorojită şi îi trecu prin minte ideea glumeaţă că doritorii de bilete ar fi trebuit să vină înarmaţi cu o pensulă îmbibată în lichid alb, vâscos… Doriţi să călătoriţi? Vânzătorul îl pironi cu o privire fermă. Vru să spună că dorea să se întindă pe jos şi să doarmă un mileniu, dar interlocutorul nu-i lăsă răgazul să pronunţe cuvintele. Vă putem oferi bilete către Ură, către Iubire, către Trădare, către Dezamăgire, către Ipocrizie sau Speranţă. Clasa întâi, a doua sau, dacă vă permiteţi, există şi varianta business class… Ce preferaţi? După ce reuşi să-şi liniştească respiraţia întretăiată, trase aer în piept, abordă o mină jucăuşă şi întrebă ce-mi recomandaţi?, convins că imediat se vor aprinde reflectoare şi va afla că l-au luat de fraier la camera ascunsă… Vânzătorul îşi aşeză pe ochi o pereche de ochelari cu ramă neagră, apoi răsfoi câteva secunde hârtiile din faţa sa… Dragă domnule, majoritatea doreşte Speranţa şi Trădarea. Iubirea nu se mai poartă, de Dezamăgire sunt cu toţii sătui, iar Ipocrizia… Ehe, poate că marketingul nu este bun, nu se înghesuie nimeni. Păi dacă sunt cu toţii ipocriţi, de ce să mai meargă pe tărâmul Ipocriziei, s-ar plictisi cu siguranţă, îşi spuse zâmbind. Dar un bilet către Normalitate nu aveţi? Întreb şi eu aşa, ca omu’, pură curiozitate…Firma astadumneavoastră ar fi trebuit să ia în calcul şi o asemenea variantă…Cel din faţa sa clătină din cap. I se citea scepticismul pe chip. Scump, dragă domnule, foarte scump. Nu ştiu dacă vă permiteţi, scuzaţi-mă, dar nu arătaţi ca şi cum aţi deţine miliarde în cont… Au fost nababi care nu au reuşit să cumpere un asemenea bilet. Normalitatea conţine întreg pachetul de oferte, gustaţi câte puţin din fiecare şi vă obişnuiţi să trăiţi normal, aşa că trebuie să plătiţi foarte mult ca să ajungeţi acolo. Poate că ar fi mai bine să vă rezumaţi la Speranţă, biletul costă puţin şi sigur veţi fi încântat. Vorba aceea, speranţa moare ultima… Se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă în sens invers. De o parte şi de cealaltă a aleii, trandafirii roşii îi urmăriră deplasarea rapidă. Apoi se închiseră brusc, se ofiliră şi căzură la pământ… Bărbatul nu-i observa decât pe cei din faţa lui, roşii ca sângele. Sau ca vinul, murmură, în vreme ce alerga din ce în ce mai repede… Unde alergi, domnule, către ce te grăbeşti aşa?, i se păru că aude din nou vocea din creier… Strânse din dinţi. Şi alergă mai departe…
Frank Sinatra - Moon Love Azi-noapte, după ce am făcut dragoste,
Mi-am visat ursitoarele.
Se prinseseră într-un dans năvalnic,
Desenând cerc de foc
Sub lumina lunii înfiptă
În vârf de brad…
Am coborât din pat
Pentru a simti sub tălpile fierbinţi
Iarba neprihănită,
Neatinsă de lama ascuţită a coasei
Şi am ascultat liniştea pădurii Cu sufletul deschis… „Te-ai născut sub o zodie norocoasă”,
Mi-au spus ursitoarele,
În vreme ce se roteau din ce în ce mai repede,
Ameţindu-mă… „Ai avut puterea să crezi în iubire
Chiar şi atunci când te-au pus sentimentele
În genunchi,
Pentru a-ţi turna pe gât
Pocalul dezamăgirii…
N-ai fugit de speranţă şi n-ai întins deget ameninţător
Înspre dragostea care nu mai venea.
Acum vei iubi, în sfârşit, pe de-a-ntregul…
Bucură-te!”
Am mângâiat cu ochii umezi cerul unui vis frumos
Şi mi-a zâmbit luna din vârful bradului.
Avea chipul tău…
Pierduţi prin ceaţa crizei mondiale, încercăm să trăim în fiecare zi mai bine. Guvernanţii se iau de revere cu sindicatele, am uitat de poezia care nu mai atrage aproape pe nimeni, fiind considerată materie siropoasă şi desuetă, navigăm cea mai mare a timpului pe internet şi nu mai avem răbdarea să răsfoim o carte, iar anotimpurile ne marchează încetul cu încetul, îmbătrânindu-ne prematur şi ireversibil. În aer pluteşte mirosul tristeţii. Izul vechilor şi noilor regrete se insinuează în suflete împreună cu cel al regretelor viitoare, optimismul se află permanent pe năsălie, cu mâinile pe piept, păşim prin bălţile unei toamne care ne păcăleşte prin ploi ce nu pot spăla petele de pe conştiinţe şi cântăm în gura mare „Altădată, altădată, o s-o facem şi mai lată!” Suntem cu fiecare zi care trece din ce în ce mai apăsaţi şi împovăraţi de grija pentru ziua care urmează, plânge leul devalorizat în portofele ascunse prin buzunare şi, cu ochii către cer, unii dintre noi aşteaptă un semn divin care nu va veni niciodată. Bătrânii spuneau că „Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă” sau că „norocul şi-l face omul cu mâna lui”. Norocul… Ne considerăm norocoşi dacă rămânem în continuare încadraţi în câmpul muncii, tinerii rumegă gânduri de ducă spre orizonturi îndepărtate, în speranţa că talentele lor vor putea să fie puse în valoare în curtea altora, iar ţara lâncezeşte… Aceasta este senzaţia actuală – lâncezeală la nivel naţional, punctată din când în când de întâmplări prezentate de posturile de televiziune la ore de vârf. Anul 2010 N-ARE semne bune, am putea să spunem, în pofida obişnuinţei de a crede că „speranţa moare ultima”. Când speranţa este pusă cu spatele la zid, când se trage în ea cu toate armele de distrugere în masă a speranţelor, este foarte greu să guşti optimism pe pâine… România lâncezeşte. Şi, odată cu ea, noi – cei care privim spre mâine cu mânie sub gene…
Întrebând alte vieţi dacă şi-au atins ţărmul…
Cu sufletul deschis…
Entries (RSS)