-Alo! Biroul de consiliere a alcoolicilor anonimi?
-Da.
-Puteţi să-mi spuneţi, vă rog, la sarmale de porc cu mamaliguţă ce vin merge, alb sau roşu?
DOR DE DUCĂ
Fă-ţi bagajul, pune haine, pune totul în valiză,
Hai să ne luăm concediu pentru două mii de ani,
Evitând decesul clinic să ne-ndepărtăm de criză,
Lasă cardurile-acasă, fiindcă vom uita de bani.
Nu-ntreba nimic o vreme, numai drumul să vorbească,
Liniştea să fredoneze la urechi de evadaţi,
N-ai nevoie nici de scopuri, planuri n-or să-ţi trebuiască,
O să alergăm prin iarbă şi-o să fim de ploi udaţi.
Lasă vorbă la vecina să anunţe curioşii
Că nu ne vom mai întoarce pe acelaşi palier,
Că vom sta pe pat de iarbă, ne vom înveli-n maci roşii
Şi-am închiriat, de astăzi, propriul nostru colţ de cer.
De vor întreba poştaşii „Cine va plăti factura?”
Să răspundă că avem aprobare de la stat,
Să anunţe ce vrea dânsa, dacă nu o doare gura,
Dar mai bine să le spună: „Au ieşit şi au plecat!”
Ne aşteaptă o pădure, infinitul ne conduce
Într-un loc în care sigur n-o să ai televizor,
Liniştea va fi deplină, gustul ei – extrem de dulce,
N-or să ne mai spioneze curioşii prin vizor.
Fă-ţi bagajul, vremea-i gata, să ieşim din existenţă
Cu paşi mari, cu toată forţa, trântind uşa amândoi,
Nu vom fi daţi dispăruţi după zile de absenţă
CNN-ul nu va cere informaţii despre noi…
MOTTO – „Doamne, cum ne-am despărţit cu toţii. Poate că şi prietenia şi iubirea nu merită, într-adevăr, să fie trăite, dacă nu sunt veşnice. O viaţă întreagă de frumuseţe, asta ar însemna ceva, într-adevăr” – Octavian Paler
Înainte de apariţia ta, mă plimbam cu gândurile vraişte pe un peron al unei gări din sufletul meu, în vreme ce locomotive nărăvaşe soseau şi plecau trăgând după ele, ca nişte Sisifi de metal, vagoanele unor vise care nu deveneau niciodată realitate. Nici nu aveam bagaje, fiindcă ajunsesem de multă vreme la concluzia – liniştitoare, totuşi - că era deja prea mare efortul de a mă căra pe mine însumi dintr-o parte în alta. Cum este să fii propriul bagaj?, m-a întrebat cineva odată, în timp ce sorbeam dintr-o bere în bufetul gării. I-am răspuns surâzând că sunt şi avantaje, în ultimă instanţă,iar cel mai important dintre ele este acela că nu poţi pierde niciodată geamantanul. S-a uitat la mine lung, oarecum circumspect, poate că nu înţelesese ceea ce vrusesem să spun sau avusese senzaţia că discuta cu un individ încorsetat în chingile unei nebunii pe care încerca să o mascheze intonând imnuri ale neputinţei personale. A plecat ducând o geantă voluminoasă în care avea – conform spuselor sale – tot ceea ce considerase că este mai important în viaţă. Cărţi. Oriunde mergea, ducea cărţile cu el, şi asta m-a bucurat pe de-a-ntregul. Mi-am şi spus, de altfel, că unii au literatura la purtător, alţii se mulţumesc să pună în valiză trusa de bărbierit, trei-patru perechi de şosete şi două cămăşi, în vreme ce mulţi – ca mine, spre exemplu – se duc pe ei înşişi din gară în gară, încercând să intuiască încotro îi va purta viaţa…
Înainte de apariţia ta, nici nu avusesem curajul să pun piciorul pe treapta ultimului vagon şi rămâneam prizonier permanent al unui peron de gară, în timp ce forfota din jurul meu îmi transmitea că lumea merge întotdeauna înainte şi niciodată înapoi. Acum sunt alături de tine, iar trenul nostru străbate un defileu nesfârşit, având de o parte speranţa, iar de cealaltă parte dragostea. Controlorul ne-a privit pe amândoi câteva minute bune şi ne-a informat oficial că drumul către o viaţă întreagă de frumuseţe este lung, însă poate fi parcurs, încetul cu încetul, numai dacă nu vom fi niciodată tentaţi să coborâm din trenul în care am urcat împreună… Te-am strâns de mână şi mi-am cuibărit privirea în verdele intens al ochilor tăi. Şi am înţeles, pentru prima oară în viaţa mea, că un simplu şuierat de locomotivă poate însemna şi cântecul dulce al împlinirii de sine sau al împăcării definitive cu tine însuţi…
Entries (RSS)