CRISTIAN LISANDRU


Beyond Me - After Forever


UPDATE - 15.34 - Un cadou sugestiv primit de la Le Petit Prince... Eu şi Geanina vom umple aceste pahare cu dor, şi nu numai, la viitoarea reîntâlnire… Mulţumim, Le Petit Prince şi NOROC tuturor!

UPDATE - 14.14 - Geanina Codiţă, iubirea mea, TE IUBESC ca un nebun şi de-abia aştept să vină momentul în care ne vom muta împreună. A început numărătoarea inversă!!! Hai, Moş Timp, grăbeşte-te…

UPDATE - 13.50 - Vă invit să accesaţi şi blogul lui Ionuţ Cozma, un bun prieten de-al meu, ultima apariţie în blogosferă. Profesore, mă bucur că ţi-ai făcut blog, baftă multă şi la bună recitire! Hai că o să te prindă şi pe tine această dulce pasiune cotidiană...

MOTTO - “Corectează-mă, dacă greşesc, dar nu cumva linia de demarcaţie între normalitate şi nebunie devine tot mai subţire?” - George Price

Alerga pe o alee străjuită de trandafiri roşii. Nu-i vedea capătul, dar era conştient că lăsase în urmă ore bune. Şi gâfâia… Nu ştia de ce aleargă, nici nu-şi punea această întrebare. Alerga şi atât, ca şi cum ar fi vrut să doboare ultimul record mondial înregistrat oficial. Îşi simţea transpiraţia cum alunecă pe sub cămaşa ai cărei nasturi se desfăcuseră unul câte unul, iar tălpile frigeau ca şi când ar fi trecut în fugă peste cărbuni încinşi. Unde alergi, domnule?, auzi o voce. Către ce te grăbeşti? Contează aşa de mult o oră în plus sau în minus? Sau i se păru că aude o voce, mai bine zis, fiindcă alături de el nu se afla, totuşi, nimeni. Poate că mă întreabă creierul, s-o fi plictisit de atâta zdruncinătură, îşi permise un zâmbet. Are chef de vorbă… Când simţi că nu mai poate şi că picioarele vor abandona brusc alergarea, obligându-l să se prăbuşească în genunchi – se şi văzu cu ei juliţi, ca în copilărie – observă chiar în faţa lui o casă de bilete. O casă de bilete din lemn, vopsită în alb, pe o alee lungă, străjuită de trandafiri roşii. Vânzătorul avea o uniformă albastră, prăfuită pe umeri, şi o şapcă cu cozoroc pe care scria Toate drumurile duc aici… Aici? Unde, aici?, se întrebă înainte de a se spijini în coate de marginea ghişeului… Vopseaua era scorojită şi îi trecu prin minte ideea glumeaţă că doritorii de bilete ar fi trebuit să vină înarmaţi cu o pensulă îmbibată în lichid alb, vâscos… Doriţi să călătoriţi? Vânzătorul îl pironi cu o privire fermă. Vru să spună că dorea să se întindă pe jos şi să doarmă un mileniu, dar interlocutorul nu-i lăsă răgazul să pronunţe cuvintele. Vă putem oferi bilete către Ură, către Iubire, către Trădare, către Dezamăgire, către Ipocrizie sau Speranţă. Clasa întâi, a doua sau, dacă vă permiteţi, există şi varianta business class… Ce preferaţi? După ce reuşi să-şi liniştească respiraţia întretăiată, trase aer în piept, abordă o mină jucăuşă şi întrebă ce-mi recomandaţi?, convins că imediat se vor aprinde reflectoare şi va afla că l-au luat de fraier la camera ascunsă… Vânzătorul îşi aşeză pe ochi o pereche de ochelari cu ramă neagră, apoi răsfoi câteva secunde hârtiile din faţa sa… Dragă domnule, majoritatea doreşte Speranţa şi Trădarea. Iubirea nu se mai poartă, de Dezamăgire sunt cu toţii sătui, iar Ipocrizia… Ehe, poate că marketingul nu este bun, nu se înghesuie nimeni. Păi dacă sunt cu toţii ipocriţi, de ce să mai meargă pe tărâmul Ipocriziei, s-ar plictisi cu siguranţă, îşi spuse zâmbind. Dar un bilet către Normalitate nu aveţi? Întreb şi eu aşa, ca omu’, pură curiozitate… Firma asta dumneavoastră ar fi trebuit să ia în calcul şi o asemenea variantă… Cel din faţa sa clătină din cap. I se citea scepticismul pe chip. Scump, dragă domnule, foarte scump. Nu ştiu dacă vă permiteţi, scuzaţi-mă, dar nu arătaţi ca şi cum aţi deţine miliarde în cont… Au fost nababi care nu au reuşit să cumpere un asemenea bilet. Normalitatea conţine întreg pachetul de oferte, gustaţi câte puţin din fiecare şi vă obişnuiţi să trăiţi normal, aşa că trebuie să plătiţi foarte mult ca să ajungeţi acolo. Poate că ar fi mai bine să vă rezumaţi la Speranţă, biletul costă puţin şi sigur veţi fi încântat. Vorba aceea, speranţa moare ultima… Se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă în sens invers. De o parte şi de cealaltă a aleii, trandafirii roşii îi urmăriră deplasarea rapidă. Apoi se închiseră brusc, se ofiliră şi căzură la pământ… Bărbatul nu-i observa decât pe cei din faţa lui, roşii ca sângele. Sau ca vinul, murmură, în vreme ce alerga din ce în ce mai repede… Unde alergi, domnule, către ce te grăbeşti aşa?, i se păru că aude din nou vocea din creier… Strânse din dinţi. Şi alergă mai departe…

SURSA FOTO - forum.softpedia.com; cristinavenedict.blogspot.com

ALTE APE TULBURI

Se spărsese orizontul în milioane de cioburi… Căldura infernală picura dogoare pe obrajii nebărbieriţi, iar bărbatul îşi spuse drace, aş da orice pentru o cişmea. Să-mi pun ceafa sub şuvoi, apoi să mă întorc cu gura deschisă şi să înghit în neştire. Ce dracu’, nici ţâşnitori nu mai există… E drept că autostrada tăia în două un decor din care nu ieşeau în evidenţă decât mărăcinii şi ceva tufişuri plictisite de atâta stat pe loc, aşa că apariţia unei ţâşnitori nu putea să fie decât cel mult o iluzie extrasă din creierul perpelit al unui călător însetat. Călător, am spus? Nimic mai fals… Bărbatul nu era echipat corespunzător, nu avea nici măcar nelipsitul rucsac. De fapt şi de drept, rămăsese fără benzină – cu toate că alimentase chiar după ce plecase de-acasă! – şi, fiindcă ştia că între cele două benzinării din ţinut nu erau mai mult de patru kilometri, se decisese să pornească pe jos şi să roage pe cineva să îl ajute. Acum regreta hotărârea luată, din două motive. Unul era acela că avusese o sticlă de suc, de cinci sute de mililitri şi nu-i ajunsese nici pe o măsea. Al doilea motiv îi sfredelea creierul de câteva minute. Dacă un om merge, hai să zicem, cu cinci kilometri pe oră, să zicem că aşa merge el, în pas vioi, iar eu merg acum cu vreo trei, că de-abia mă târăsc din cauza zăpuşelii, rezultă că tot aş fi reuşit să ajung deja la blestemata aia de benzinărie. Iar benzinăria nu e… Îşi scoase cămaşa din pantaloni şi trase cu putere de nodul de la cravată. Continuă să meargă în vreme ce soarele îi trimitea cu o precizie maximă săgeţi încinse în moalele capului… Iată un soare arcaş, îşi permise un zâmbet strâmb, bună ţintă şi-a mai găsit. A fost unul care oferea un regat pentru un cal. Eu aş da un şpriţ sau chiar două pentru un nor… Se opri, duse mâinile la gură, făcute pâlnie, şi strigă: Fac cinste cui îmi dă o porţie de ploaie! Se oferă cineva? Bineînţeles că nu se oferi nimeni, aşa că porni mai departe, pe marginea şoselei. De la o vreme, avu senzaţia că trece printr-un peisaj cu totul necunoscut, ceea ce îi produse o nouă surpriză. Făcea acest drum de peste zece ani, cunoştea traseul şi cu ochii închişi. Nu avusese cum să se rătăcească, pentru că exista o o singură şosea care lega două localităţi. Mai simplu de atât nici nu se putea. Bun, şi atunci? Ce-i cu munţii din dreapta mea, au apărut peste noapte? S-a modificat relieful în vreme ce conduceam eu? Bicicleta zburătoare îl obligă să se aplece brusc. Aşezat în şa, un bătrân cu barbă lungă, albă, îi făcu un semn obscen. Ce-ai crescut, domnule, aşa de înalt? Uite că nici să mai zbori în siguranţă nu se mai poate. Am să te reclam la controlul traficului! Privi lung în urma lui. Îi veni să se frece la ochi… Rău e când te bate soarele în cap, ai vedenii… În depărtare văzu un alai de nuntaşi, cu sticlele în mâini. Pe măsură ce se apropie de ei, mirarea crescu direct proporţional. Mirele şi mireasa erau întinşi în două sicrie, galbeni ca ceara şi cu mâinile pe piept, iar lăutarii cântau „Ia-ţi mireasă ziua bună”… Nu plângea nimeni, din contră, toţi erau veseli şi peste măsură de beţi. I se oferi o sticlă, o duse la gură şi înghiţi… Ţuică. Bătrână. De prune. Nu ştiu ce să zică. Casă de piatră? Monument funerar de piatră? La cât mai multe pomeni? Îl trase o femeie grasă de mânecă. Era fardată strident, cu coafura numai „sarmale” şi îi atârnau dizgraţios vreo trei rânduri de guşe… E intrarea liberă la petrecere, dragă domnule! Dacă doriţi să veniţi, sunteţi bine primit. La miezul nopţii, mirii – ptiu, că frumoşi mai sunt, cum stau ei acolo, întinşi! - se vor trezi la viaţă şi vor petrece noaptea nunţii, conform obiceiului. Dimineaţă, după periniţa şi ciorba de potroace, or să plece în luna de miere. Vor muri din nou peste 30 de zile, asta-i viaţa, ce să facem? Toţi ne ducem, înviem, iar ne ducem, iar înviem… După ce alaiul trecu şi se îndepărtă în sunet de ţambal şi acordeon, se aşeză pe marginea şoselei şi privi lung în urma lor. Iar ne ducem, iar înviem… Moşu’ care m-a ameninţat cu reclamaţia pedala pe o bicicletă zburătoare… Şi părea extrem de mulţumit. Eu umblu de ore în şir şi nu mai ajung la benzinărie, cu toate că ar fi trebuit să fiu demult acolo… Nu mai înţeleg nimic. Nu văzu vulturul care ateriză chiar lângă el. Ce nu-nţelegi? Partea cu bicicleta zburătoare sau partea cu nunta morţilor? Nu reuşi să scoată niciun cuvânt. Vulturul îl privea fix în ochi, apoi ciocul i se mişcă şi auzi foarte clar alte cuvinte. Adevărul este că nu poţi să înţelegi nimic, fiindcă vii de undeva unde totul se desfăşoară conform unor reguli pe care le-aţi stabilit voi, la un moment dat. Nu aveţi cum să evadaţi din tiparele artificiale în care v-aţi băgat singuri. Nu vrei un trabuc? Vulturul… trăgea dintr-un trabuc, alături de el, şi părea extrem de satisfăcut. Scotea pe cioc rotocoale albastre… Cubaneze, astea-s cele mai bune. Am un tovarăş care mi le aduce regulat… Ţâşni în picioare şi o luă la fugă… Încotro? Acolo unde ar fi trebuit să fie benzinăria la care alimentase de atâtea şi atâtea ori… Alergă până ajunse în faza în care prăbuşirea era iminentă, iar plămânii îl implorau să se oprească. Se întinse pe asfaltul încins şi îşi spuse că ori a murit şi trăieşte o interesantă şi foarte ciudată viaţă de apoi, ori a înnebunit, l-au dus la spital, i-au făcut cine ştie ce injecţii şi acum aiurează… În momentul în care observă cum se apropie de el un popândău uriaş, îmbrăcat în uniformă de camuflaj, cu automatul la piept, leşină…

Fu descoperit de o familie care ieşise la un picnic. L-au dus la cel mai apropiat spital, râzând pe înfundate atunci când a început să povestească despre o bicicletă zburătoare şi despre o nuntă a doi miri morţi la care fusese invitat să participe înainte de a sta cu un vultur de vorbă, pe marginea drumului. N-a mai apucat să spună nimic despre trabucurile cubaneze sau despre popândăul-militar, fiindcă medicul de gardă i-a administrat o injecţie care l-a adormit brusc… Îşi trăi restul vieţii în acel sanatoriu, luându-şi medicamentele la intervale regulate de timp, iar în fiecare săptămână apărea un nou pacient. Dacă-i ascultai, ajungeai la concluzia că toţi trăiseră aceeaşi poveste, pe o şosea pierdută în banalitatea unui decor plictisitor… Medicii ridicau din umeri şi râdeau. Spitalul nu era trecut în evidenţele Ministerului Sănătăţii…

SURSA FOTO - nemocapt.weblog.ro; enciclopedie.interactiuni.ro; crz.weblog.ro

ALTE APE TULBURI


rammstein - ENGEL



Rammstein - sehnsucht

Trotuare rulante văzuse prin filmele sf. Şi mormăise că lenea va fi aşa de mare la un moment dat încât probabil va fi inventat un robot care să facă dragoste cu nevasta atunci când tu vrei să vezi meciul de fotbal. Eventual cu trăsăturile tale, un fel de frate geamăn pe care să îl poţi trimite şi la serviciu dacă nu ai chef să te duci. Îşi aduse aminte de un film în care un bărbat găsise modalitatea prin care se putea multiplica, numai că ieşiseră tot felul de necazuri. Totul se terminase cu bine, pentru că fusese vorba despre o comedie pe care o urmăreşti când nu vrei să-ţi pui mintea la contribuţie, afară plouă şi nevasta se duce în vizită la maică-sa, ca să îi raporteze ultimele tale ieşiri în decor. Stătu în faţa porţii – reuşise să cumpere o căsuţă la periferie, avea şi nişte metri pătraţi de curte în care plantase răsaduri de roşii care se ofileau acum sub un soare parşiv – şi se întrebă dacă să pună sau nu piciorul pe trotuarul care se deplasa cu viteză acceptabilă. De ce nu? Uite că primarul ăsta a venit cu o idee interesantă, spre deosebire de alţii. E curios cât de repede s-au mişcat, azi-noapte nu am auzit niciun zgomot… Vecinul care domicilia în curtea din stânga sa îi dădu bună-dimineaţa. Vru să-l întrebe ce părere are despre această minune din faţa caselor, însă acela nu părea deloc impresionat. Ţinea în mână o drujbă – ăsta-i poet, de când ştiu poeţii să mânuiască unelte cu care te poţi accidenta? – şi tăia lalelele de pe alee. A tăia lalelele cu drujba poate fi o ocupaţie care te recomandă pentru balamuc, ajungi primul pe lista de aşteptare, îşi spuse, apoi făcu pasul. Cum nu trebuia să fie atent pe unde merge, scoase ziarul din geantă – îl luase din cutie înainte de a încuia poarta – şi citi titlurile mari de pe prima pagină. Ridică sprâncenele a mirare. Fuseseră alegeri şi câştigaseră unii care-şi spuneau Partidul Scărilor Fără Trepte. Într-un alt articol se vorbea despre un puşti care se căsătorise cu o divă la modă. Totul ar fi fost în limite rezonabile, numai că ginerele avea trei ani şi două luni, fuma trabuc şi declara că luna de miere şi-o vor petrece pe Vezuviu, în aşteptarea erupţiei anunţată deja pe toate canalele. Pe coloana din dreapta citi în viteză informaţii despre revolta găinilor, o adevărată calamitate la nivel mondial, ouăle fiind trecute pe lista produselor de lux. Pufni. Aşteptăm greva porcinelor şi a curcanilor… Întoarse ziarul, păstrând aceeaşi expresie mirată, pentru a descoperi pagina de sport. Campionatul mondial de fotbal urma să se desfăşoare pe fundul Mării Moarte, iar organizatorii anunţau că în cel mult trei săptămâni de zile vor reuşi să scoată toată apa şi să gazoneze viitoarele terenuri. Nu e 1 Aprilie, atunci îi apucă pe ăştia cu ziarele glumele nesărate. Şi pe urmă râd prin redacţii, îşi închipuie că sunt cei mai mari farsori. Aruncă ziarul într-un tomberon de gunoi. Trotuarul îl purta către colţul străzii şi observă uimit că părea neterminat. În faţă apăreau dalele de beton printre care îşi făceau loc, cu disperarea dată de dragostea pentru fotosinteză, firişoare de iarbă. Normal, nu erau ăştia în stare să ducă până la capăt o treabă începută. O bucată de trotuar rulant, atât şi nimic mai mult, probabil că este în faza de probe. L-am testat, merge… Cobaiul se poate retrage acum? Când se pregăti să păşească pentru a pune piciorul pe adevăratul trotuar, rămase cu gura căscată. Sub ochii săi, trotuarul rulant se completa, se autocrea şi – ca şi cum ar fi ştiut în ce direcţie dorea să meargă cel transportat – coti după colţ. Soţia sa, în furou, cu ceaşca de cafea în mână, îi făcu un semn cu ochiul, semnul acela dulce care însemna invitaţia la o partidă de amor. Apoi sorbi şi se întoarse cu spatele, îndreptându-se către bucătărie. Putea să-şi vadă bucătăria în partea dreaptă a trotuarului, zidurile exterioare dispăruseră, totul semăna cu un acvariu pe care oricine îl poate admira în voie. Se părea că femeia nu se sinchisea de privirile indiscrete, fiindcă puse ceaşca pe măsuţa rotundă, cu picioare nichelate, apoi îşi scoase furoul şi porni către baie. Vru să-i spună că o partidă de streaptease nu era cea mai bună idee la prima oră a dimineţii, dar văzul zidul care se apropia. Acum voi trece prin el, iată noul om care trece prin zid. Nici nu întinse mâinile, pentru a se proteja, convins că visul avea să se sfârşească în cele din urmă. Lovitura puternică îi turti nasul şi simţi picăturile de sânge pe buza superioară. Căzu în genunchi. Trotuarul rulant intra sub perete, dar el se rostogoli pe o parte şi ajunse pe asfalt, chiar în momentul în care un băieţel trecu în viteză pe trotinetă. Nene, de ce nu traversezi pe la zebră, aşa vă-nvaţă la şcoală? Când aveam eu vârsta dumneavoastră eram mai atent. Şi uite, am crescut mic, m-am ferit de accidente… Din spatele blocurilor se înălţară în explozie de galben şi roşu doi sori, unul mai mare şi unul mai mic, iar bulevardul deveni dintr-o datăneîncăpător. Mii de oameni alergau în toate direcţiile şi strigau „E timpul! E timpul!” Nasul îi pulsa, dar sângerarea se oprise. E timpul pentru ce? Pentru finalul tragi-comediei? Un individ îmbrăcat în costum de scafandru îi strigă să se ridice. Trebuie să sosească, eliberează strada, altfel te vor călca în picioare. Din depărtare se auzi un vuiet care crescu încetul cu încetul în intensitate şi abia avu timp să treacă înapoi pe trotuar înainte de a vedea cum sute de elefanţi străbat bulevardul în aplauzele mulţimii aşezată de o parte şi de alta, două lanţuri vii ale căror capete nu puteau fi zărite. În fiecare zi, la aceeaşi oră, auzi vocea scafandrului, aşa-i că nu aţi mai văzut niciodată ceva asemănător? Vru să-i spună că n-a mai văzut nici trotuar rulant care să se autocompleteze, nici o casă fără ziduri exterioare şi nici doi sori, unul mai mare şi unul mai mic. Cel puţin nu în galaxia cunoscută de el. Se abţinu. Nu vroia decât să se întoarcă acasă, să sune la birou pentru a anunţa că îşi ia o zi liberă şi apoi să facă dragoste cu soţia. Trotuarul porni în sens invers. Când coti din nou după colţ, se trezi în plin deşert. Bătea vântul, gheme de scaieţi se rostogoleau bezmetice, iar trotuarul se oprea la marginea unei dune. După ce atinse nisipul fierbinte cu piciorul, trotuarul începu să se înfăşoare precum un covor. Apoi dispăru. Privind în jur şi îşi slăbi nodul de la cravată, fiindcă era îngrozitor de cald. Ei, şi-acum ce se mai întâmplă? Cum ajung în dormitor? Sap în nisip cu mâinile goale sau aştept să apară duhul din lampa lui Aladin…? Nu apăru nimeni. Iar căldura era din ce în ce mai mare…

După ce femeia declară la poliţie dispariţia soţului, căutarea se desfăşură pe parcursul a câtorva luni de zile, fără niciun rezultat. Nimeni nu aruncă vreo privire către tabloul din sufragerie. Un peisaj deşertic extrem de minuţios desenat oferea în fundal şi imaginea unui individ întors cu spatele, cu haina ţinută într-o mână. Cămaşa era scoasă din pantaloni, iar senzaţia pe care o trăiai atunci când analizai întregul era aceea că individul nu mai avea mult până să se prăbuşească. Femeia nu privise niciodată cu atenţie pictura respectivă. Nu-i plăcuse de la bun început. Dacă ar fi făcut-o, şi-ar fi dat seama că personajul din tablou nu existase înainte de dispariţia soţului. Fiindcă îi crea o stare de disconfort permanent, tabloul fu aruncat în tomberonul din faţa porţii… Cu mare greutate puteau fi observate câteva oase împrăştiate în peisajul desenat atât de minuţios… Dar asta numai dacă priveai foarte atent şi de aproape. Totuşi, putea fi vorba şi despre o simplă iluzie optică…

ALTE APE TULBURI

SURSA FOTO - www.arttouse.ro; enciclopedie.interactiuni.ro; gyurilohmuller.wordpress.com

Yngwie Malmsteen - Toccata

Cartea cumpărată cu două zile în urmă îi captivase întreaga atenţie, astfel că reuşise să se rupă de realitatea imediată. În metrou era înghesuiala specifică orelor de vârf. Într-un colţ, aşezat în landou, un bebeluş plângea cu mici întreruperi, mulţi dintre călători citeau paginile de mondenităţi ale ziarelor, alţii ascultau muzică la căşti. O zi normală. Unul striga că vineeeee. Cine urma să vină nu spunea, dar trecea dintr-un vagon în altul şi striga: Vineeeee! Lumea râdea, unii îl priveau cu milă şi se fereau din calea lui. Absorbea paragraf după paragraf cu foame crescândă, îi plăceau frazele lungi, răsucite artistic, belşugul de metafore şi lipsa dialogurilor. Dialogul face mai mult rău, îşi spuse… Privi ceasul de la mână - 08.03.05 a.m. Când se deschiseră uşile, nici nu ridică ochii din carte. Oricum era plasat strategic, nu făcu decât un pas şi se eliberă din înghesuială. M-a pierdut înghesuiala din gheare, râse în gând, apoi continuă să citească. Mergând. După doar câţiva paşi, textura ciudată a peronului îl făcu să închidă cartea şi să privească în jos. Iarbă. Grasă. Roşie. De fapt, nu culoarea ierbii îl luă prin surprindere, putea să fie şi portocalie cu picăţele mov, tot aia. Iarba care înlocuise dalele de gresie îl năuci complet. Roti încet ochii, pentru a vedea reacţia celor care coborâseră. Dar nu mai coborâse nimeni la acea staţie. Ei, pe naiba, ce-i cu toată aiureala asta, se filmează ceva? Iarbă? Aici? Roşie? Ăştia au vopsit-o, e vreun concurs sau o farsă de prost gust. „Aici” căpăta sub ochii săi miraţi cu totul altă interpretare. Staţia de metrou nu exista. Iarbă, câţiva copaci la ceva metri distanţă, piperniciţi, ca şi cum cineva ar fi ţinut cu tot dinadinsul să planteze bonsai în spaţiu deschis, pădure pitică un pic mai departe, un vârf de munte înălţându-se în spatele ei. Cer senin, dar de o nuanţă pe care nici nu o putea descrie. Amalgamul de culoare producea un impact vizual ce condamna pleopele la un tremur permanent. Un fum vălurind la est, departe… Se observa ceea ce părea a fi un turn de dimensiuni colosale, un fel de arbore cotit aşezat pe verticală. Se întoarse exact în momentul în care uşile metroului se închideau, iar trenul desenat în culori vii se puse în mişcare. Privi cum se îndepărtează, pierzându-se apoi după colţ. După colţ? Ce colţ? Un colţ de perete atât şi nimic mai mult. Cum luă curba lină, deşi ar fi trebuit să apară imediat în cealaltă parte a peretelui, metroul dispăru. Nu visez, am plecat către birou acum exact – îşi privi ceasul – treizeci şi două de minute, cu cartea în mână, geanta pe umăr, am în ea dosarul şi două sadvişuri cu caşcaval afumat şi trebuie să fiu pregătit pentru o şedinţă furtunoasă cu noul şef bine înfipt în postura de călău echipat costum la două rânduri. Cineva îl lovi uşor peste cot. Vru să îi ceară să fie mai atent, însă cavalerul în armură nu-i acordă nicio atenţie. Mergea încet, îngrozitor de încet, lăsând în urmă zgomot metalic, scrâşnet al îmbinărilor vestimentaţiei… Sabia se afla în teacă. Lungă teaca, lăsa o dâră prin iarbă, iar iarba se închidea la loc în câteva secunde. În partea sa dreaptă observă un cort. Un fierar îmbrăcat doar în pantaloni, strălucind de sudoare, îşi juca muşchii lovind cu putere o tijă pusă pe un cub de metal. La impactul tijei cu barosul care avea un capăt romboidal, cubul se lumina din interior şi se dovedea a fi transparent, lăsând jocuri vii de lumini să scânteieze înainte de a muri spre a renaşte la următoare lovitură. Un alt fierar potcovea un cal. Cu două capete. Încercă să-şi imagineze cum poate galopa un astfel de animal, dar scăpă cartea din mână şi se aplecă să o ridice. Cănd reveni la verticală, văzu în faţa sa – asta sigur nu fusese înainte! – o poartă de cetate. Închisă. Străjeri înarmaţi până-n dinţi defilau alene, sub soarele dogoritor, iar flamuri albastre fluturau în bătaia vântului. Poarta cetăţii exista. Dar nu existau zidurile în care să fie încastrată. Nu exista cetatea. Poarta părea că stă acolo fixată într-un echilibru precar şi totuşi nu se clătina. Poate e proptită din spate, murmură… Simţi cum îl strânge nodul de la cravată, apoi se auzi chemat. Străinii trebuie să se prezinte la poarta 2, pentru verificările necesare şi primirea documentelor. Dacă nu sunteţi în regulă veţi fi trecut pe lista intruşilor şi expulzaţi! Bateţi la poartă şi identificaţi-vă. Urgent, domnule! Cel care îi vorbise era un individ îmbrăcat într-o haină lungă până în pământ, cu ochelari albi la ochi, cu un singur picior. Totuşi, când mergea, călca normal, ca şi cum al doilea picior ar fi existat, ar fi fost înfipt la locul lui, susţinând trunchiul, dar era invizibil. Îl luă cu frig şi se trase câţiva paşi înapoi. Aruncă în iarbă volumul – nu era SF, cineva îşi scrisese extrem de antrenant memoriile – şi căută din ochi liniile metroului. Expulzat? Dar eu nu doream decât să ajung la birou… Se auzi un şuier din depărtare. Locomotiva cu aburi opri în dreptul său. Urcă întrebându-se dacă va fi crezut atunci când va povesti la birou întâmplarea. Pe urmă, aşezat pe bancheta de lemn, îşi spuse că ar fi o minune dacă ar avea cui să mai povestească tot ceea ce văzuse. Putea să ajungă oriunde… Trenul nu se opri decât peste două ore. 10.10 a.m. Coborî grăbit şi se lovi de un automat cu sucuri. Coca-Cola. Sprite. Fanta. Kinley. RedBull. Înregistră etichetele şi văzu scările rulante. O fată cânta la vioară, iar oamenii cu suflet lăsau să cadă în cutie ceva bănuţi. Când ieşi la suprafaţă, un titlu mare îi atrase atenţia la chişcul de ziare. „Un individ îmbrăcat în armură a fost arestat azi după ce s-a plimbat prin centrul oraşului şi a lovit câteva maşini cu spada. Din declaraţiile sale a reieşit că este în căutarea Pocalului de Argint. A fost internat pentru investigaţii medicale complete, dar surse care au dorit să îşi păstreze anonimatul ne-au transmis că bărbatul prezintă tulburări psihice extrem de grave.” Ajuns la birou, fu surprins să constate că şedinţa nu începuse încă. Îşi privi ceasul. 08.05.05 a.m. Femeia de serviciu, care trecea întîmplător pe-acolo, îi aruncă o privire dezaprobatoare. Lăsase pe mocheta proaspăt aspirată câteva firicele de iarbă. Roşie.

ALTE APE TULBURI

SURSA FOTO - flickr.com; www.john-howe.com

MANOWAR - Swords in the wind

Când încercă să introducă cheia – schimbase yala cu vreo două zile în urmă, luase una despre care se spunea că rezistă le orice încercare de spargere, mormăise reclama este sufletul comerţului dar plătise cash – observă surprins că nu exista fanta. Ridică privirea şi văzu numărul apartamentului. 24. Al lui. Dacă între timp nu se mutase, fără să ştie, în altă parte, atunci se afla chiar în faţa propriei uşi. Neagră, metalică, cu nişte pătrate mari în interiorul cărora se afla câte un romb. Aşa-i plăcuse, erau şi alte modele la magazin, dar nu-l încântaseră. Privi cheia pe care o ţinea între degetul mare şi arătătorul mâinii drepte, apoi o întinse uşurel către locul unde ar fi trebuit să se afle fanta aia ordinară. Nu era acolo. Plecase. Simţi cum se enervează. Înţeleg să pierzi cheia, dar cum să te părăsească fanta de la yală? Te părăseşte nevasta, iubita, inspiraţia, mâncărimea după ce o scarpini… Dar fanta? Nu băuse. I se mai întâmpla să bea. Pleca de la birou, se oprea la un bar, uita să mai iasă. Nu pierduse niciodată fanta. Se pierduse pe sine, dar se regăsise dimineaţa, cu capul mare, prea mare, simţea cum se loveşte creierul de pereţii cutiei craniene. Un creier care are avea nevoie de o cămaşă de forţă, spunea râzând. Stătea pe palier, în faţa uşii, cu cheia în mână. În stânga sa, dacă s-ar fi uitat pe geam, ar fi putut să observe un paraşutist prins între crengile unui copac, iar undeva, în plan secund, o cafenea suspendată în care un moş cu melon şi monoclu îşi sorbea ceaiul şi citea ziarul. Deşi nu se uitase într-acolo, ştia că ceva nu este în ordine. Că dreptunghiul ferestrei îi pregăteşte surprize. Şi mai ştia, ce absurditate, nici nu privise pe fereastră!, că pe manşeta ziarului scrie anul 1944. Dar el era interesat de fantă. Bătu cu pumnul în uşă. Un demers hilar, dacă ţinem cont de faptul că stătea singur de multă vreme. Cum să baţi la o uşă în spatele căreia ştii sigur că nu se află nimeni atunci când tu eşti de cealaltă parte? Auzi paşi târşâiţi. Dincolo, pe partea cealaltă, o cheie se răsuci în broască. Ia uite, e fantă acolo, nu e fantă aici, îşi spuse. Uşa se crăpă câţiva centimetri. Clovnul… Clovnul era un clovn, cum să descrii un clovn?, toţi clovnii sunt la fel. Şi părea intrigat. Nu mai bateţi aşa de tare, Maestrul face ultima repetiţie… Intraţi, dar nu scoateţi niciun sunet, ştiţi că Maestrul nu suportă. Intră. Aici trebuia să fie holul meu, bombăni, susprins că starea de enervare nu-l strângea deja de gât. Întâi absenţa fantei, apoi cabina de machiaj. Maestrul era cu spatele. Aşezat pe un scaun de bar, în faţa oglinzii. Să fi avut vreo 25 de centimetri înălţime, nu mai mult. Păr lins, dat pe spate, frac minuscul, papion. Se simţi precum Gulliver în ţara piticilor. Tuşi încet. Maestrul îşi răsuci căpşorul. Mustaţă cu colţurile răsucite în sus. Nu. Unul în sus şi altul în jos. Da, vă rog? Autografele după spectacol… În spatele său, clovnul desfăcu pumnul şi o ploaie de confetti urcă înspre tavan. Apoi suflă într-o trompetă. Îşi puse mâinile la urechi, făcu stânga-mprejur şi ieşi pe palier. Am înnebunit. Sau visez. Da, e vis. Se ciupi de mâna stângă până văzu cum creşte vânătaia. Durerea era reală. Dincolo de fereastră, paraşutistul îi făcu un semn din care reieşea că ar avea nevoie de un cuţit pentru a se elibera. Moşuleţul cu monoclu sorbea tacticos din ceai. Căzu o bombă între cafeneaua suspendată şi copacul paraşutistului, iar din gaura formată se ivi periscopul unui submarin. Câţiva pescăruşi se roteau în jurul lui şi îl loveau cu pliscurile. Poc. Poc. Poc. Privi din nou cheia… Strălucea. Ca şi cum ar fi avut o lumină în interior, ca şi cum ar fi fost introdusă într-o priză şi curentul ar fi năvălit prin venele ei metalice. Se întoarse către uşă şi o introduse acolo unde ar fi trebuit să fie fanta. Cheia intră. O întoarse spre dreapta. O dată. De două ori. Gata cu visul, revenim la normalitate, nu mai beau decât lapte. Deşi, la ce prostii bagă ăştia în el, n-ar fi exclus să te îmbeţi. He, he, cum ar fi o mahmureală după o beţie cu lapte pasteurizat?! Uşa se deschise. Un ofiţer îi urlă să sară în tranşee şi îi aruncă o armă. Dobitocule, suntem atacaţi, unde-i fost? Curtea Marţială te mănâncă dacă mai faci aşa ceva!!! Mirosea a pucioasă şi burniţa. O ceaţă lăptoasă bloca privirea la vreo cincizeci de metri în faţă. Lipit cu pieptul de malul de pământ, cu apa murdară scurgându-i-se pe costumul la două rânduri, tropăind cu pantofii în mocirlă şi strângând între mâini metalul rece al armei – nici armata n-am făcut-o, ce caut aici?! -, observă coloane de tancuri care se îndreptau către ei. I se păru că vede şi un agent de circulaţie decis să dea o amendă. Tanchistul oprit ieşise pe jumătate din turelă şi arăta cu mâna către liniile inamice, în vreme ce poliţistul completa imperturbabil formularul. Râse. Alt vis tâmpit. Nu simţi glontele care muşca din aer în drum spre el. Simţi doar căldura. Apoi se prăbuşi în timp ce moşuleţul cu monoclu se apleca deasupra lui pentru a-i pune pe faţă ziarul. În cealaltă mână ţinea ceaşca de ceai. Aburea.

ALTE APE TULBURI

SURSA FOTO - visecuochiideschisi.blogspot.com; www.suprarealism.ro; cristinavenedict.blogspot.com

CHRIS REA – LOOKING FOR THE SUMMER

Se trezise plin de draci, lăsând să-i scape şi o înjurătură suculentă. Nu dormise deloc bine, se răsucise când pe o parte, când pe cealaltă, aparatul de aer condiţionat îşi dăduse obştescul sfârşit cu o seară înainte şi rezultase o căldură înăbuşitoare. Pentru ca tacâmul să fie complet, iar noaptea ratată de-a binelea, coşmarurile dăduseră buzna ca musafirii nepoftiţi de cum pusese capul pe pernă. Într-unul dintre ele – mai multe coşmaruri în aceeaşi noapte, nu este aceasta o îndrăzneală onirică supremă? -, alergase aproape sufocat pe o potecă de munte nesfârşită până căzuse din picioare şi se prăbuşise în hău. Lovindu-se de pământ – într-o tăcere deplină, fiindcă visele erau frânturi de film mut, alb-negru -, avusese surpriza să constate că trăia, ce chestie, nu m-am dezintegrat, numai că muntele devenise mare, iar nenorocita aia de potecă era o plajă lungă străpunsă de cactuşi. Se şi întrebase, în somn: Cactuşi pe malul mării, ce dracu’, domnule, este posibil aşa ceva? Când încercase să se ridice de la pământ, un cactus vrusese să îl ia în braţe, strigându-i că îl iubeşte la nebunie şi că nu poate trăi fără el. Urlase sau încercase să urle, dar din gâtlej nu-i ieşise nici un sunet. Urla tăcut. O luase din nou la goană, de data aceasta către mare, observând peste umăr cum cactuşii se extrag din nisip şi încearcă să îl ajungă din urmă agitând braţe pline cu ace se seringă. Sau cel puţin aşa arătau. Ca într-un Dunquerke al coşmarurilor, sărise în apă şi începuse să înoate. Lovea apa sărată cu putere dar avea senzaţia că nu înaintează nici măcar un milimetru. Pe măsură ce simţea cum muşchii refuză să îl mai ajute, marea devenea lăptoasă, căpăta consistenţă şi avea gust de smântână. Atunci revenise la realitate, mototolind cearceaful în mâini… Se uită la ceas. Patru fără un sfert. Beznă. Pipăi cu mâna după veioză, găsi într-un sfârşit butonul şi îl apăsă decis, propunându-şi să se ridice din cearceafurile jilave şi să ajungă cât mai repede în bucătărie. O cafea e tot ce îmi doresc. Sau o vodcă, apucă să gândească înainte ca ochii să-i fie străpuşi de lumină cu ace ascuţite. Mai întâi îi strânse, apoi îi deschise încetul cu încetul. Scoase un urlet. Auzit, de data aceasta. Se afla în pat, cu cearceaful strâns sub el, gol puşcă. Noptiera susţinea veioza abia aprinsă, numai că lumina ei putea fi caracterizată prin celebra expresie frecţie la picior de lemn. Ziuă. Soare dogoritor deasupra capului. Briza mării îi răvăşeşte firele de păr, iar zgomotul valurilor îi gâdilă suprinzător de neplăcut auzul. Foşnete în spate. Ştii cât de mult te iubesc? Când reuşi să se întoarcă, văzu cu ochii holbaţi un cactus uriaş care întinsese braţele pentru a-l cuprinde… Avu timp să îşi spună consternat cred că voi înţelege ce simte o pernuţă de ace şi apăsă butonul veiozei… Nu se făcu întuneric.

ALTE APE TULBURI

SURSA FOTO - www.tate.org.uk; www.atpm.com

XANDRIA - EVERSLEEPING

Balustrada podului este vopsită în negru şi rece la atingere. Dedesubt, şuvoiul înspumat al fluviului plimbă către o posibilă deltă umbrele colorate care se rotesc ameţitor. Dacă o să plouă, nu trebuie decât să întinzi mâna, de pe mal, îi trecu o idee ciudată prin minte. Ha, ha, Fluviul Umbrelelor, cum de-au uitat ăştia să-l treacă pe hartă? Vă invităm la o croazieră, aduceţi şi ploaia la pachet, învelită în celofan. Miroase a porumb fiert, i se face poftă nebună să înfigă dinţii într-unul, după ce a presărat sare. Multă sare. Umbrelele saltă pe valurile fluviului, iar degetele strâng cu putere balustrada neagră. Paradoxal, ţeava metalică se înmoaie. Nici nu este nevoie să te arunci de aici, ca să te îneci printre umbrele. Poţi să-ţi treci balustrada pe după gât şi să te spânzuri. Se trage doi paşi înapoi, aproape să dărâme un vânzător de ziare care aleargă către celălalt capăt al podului, strigând că iese Atlantida la suprafaţă, chiar în mijlocul unui teren de golf, iar membrii selectului club – Clubul Golfiştilor, he, he! - intenţionează să dea istoria în judecată. Hei, strigă, vreau şi eu un număr. Vânzătorul de ziare îi aruncă unul. Încearcă să îl prindă, dar ziarul zboară peste balustradă. Cocor cu aripi larg desfăcute, acoperite cu text mărunt, reclame la detergenţi şi fotografii color. Se freacă la ochi, fiindcă imaginea unui ziar cu cioc nu e de colo. Asta ştire, nu ce scriu ăştia în fiecare zi. Împleticindu-se – pleacă şi podul la plimbare după umbrele sau mă clatin eu? – coboară treptele de sticlă, mda, iată un proiect transparent, şi ajunge pe malul fluviului. Linii de tren intră în apă. Sau ies din apă, cum ar fi mai bine? Acoperit pe jumătate de valurile care-l lovesc aruncând stropi mari în toate direcţiile, un panou luminos îl informează că următorul tren are o întârziere de cinci minute. Cu apa şiroind peste uniformă, un angajat al căilor ferate iese din apă şi-i face semn să circule. Staţi chiar pe linii, vine trenul, de ce nu sunteţi atent? Bilet de peron aveţi? Se dă la o parte exact în momentul în care un TGV plonjează în fluviu, aruncând în aer sute de umbrele. Îşi alege una neagră, o prinde din zbor şi adoptă o poziţie studiată, de gentleman cu state vechi de serviciu. Stă pe malul fluviului fără să scoată niciun cuvânt, în picioare, cu umbrela deasupra capului. Pe celălalt mal, un bătrân îmbrăcat în frac aruncă undiţa în apă şi pescuieşte, la intervale fixe de timp, oglinzi cu care alcătuieşte un perete. Privindu-se uimit de la distanţă – nu ştiam că am plecat de-acasă în impermeabil! -, descoperă uimit cum umbrela din mâna sa creşte din ce în ce mai mare apoi trosneşte şi se închide peste el. Înainte de a anunţa că următorul tren trebuie să sosească la peron, angajatul căilor ferate se apleacă, apucă umbrela de pe mal, o deschide şi o aşează pe apă. În câteva secunde îşi ia locul printre celelalte, rotindu-se odată cu ele şi îndreptându-se către o posibilă deltă a unui posibil fluviu dintr-o posibilă lume în care Atlandita a ieşit la suprafaţă în mijlocul unui teren de golf…

SURSA FOTO - davidszondy.com