CRISTIAN LISANDRU

CĂ DE N-AR FI…

A fost odată ca niciodată… Banal, nu? A fost o ţară frumoasă ca o Cosânzeană, o ţară-femeie râvnită de trei crai care nu doreau, totuşi, decât să o tăvălească binişor la ceas de seară sau de dimineaţă. Dacă tăvăleala erotică furibundă ar fi avut loc şi pe la prânz nu ar fi fost deranjaţi absolut deloc, ceea ce îi enerva cel mai tare fiind doar lipsa evidentă de interes a fătucii în cauză. Ea stătea toată ziua cu nasul pe sus, făcea mofturi, se complăcea într-o regretabilă atitudine de mironosiţă, dădea permanent cu flit. Pentru a le face în ciudă, mişca ostentativ funduleţul bombat şi apetisant, motiv pentru care cei trei prinţi sufereau îngrozitor. Pretendenţii la farmecele femeii-ţară – nişte personaje virile şi puse pe fapte mari – s-au întrecut în discuţii aprinse, în înjurături suculente, s-au luat la palme şi la şuturi, s-au afişat echipaţi în costume fistichii pe la toate adunările stropite cu băuturi ameţitoare. N-au avut loc şi alte evenimente reprobabile deoarece staffurile de campanie… sentimentală vegheau cu ochii cât cepele. Prinţul Băse, recunoscut imediat datorită privirii inconfundabile pe care o înşuruba în adversari, dorea să înfigă ţara-femeie în vârful catargului şi să pornească alături de ea peste mări şi ţări, departe de privirile pofticioase ale contracandidaţilor. Bazându-se şi pe idila anterioară pe care o avusese cu mândra în cauză, îndelung contestată de ceilalţi doi. Prinţul Crin – fost paj ridicat prin mijloace misterioase din mocirla unui mic regat-partid şi ajuns şef cu coroană galbenă pe căpşor – striga la răscruci că o iubeşte frenetic pe ţara-femeie şi că este posesorul unor sentimente adânci şi sincere, demne de tot respectul. Prinţul Mirciulică – un bătrân mag îi spusese mai demult Prinţul Prostănac, ceea ce dusese la o inevitabilă depresie prelungită – miza exclusiv pe relaţiile externe, pe ochii albaştri şi pe nebăgarea de seamă a unor susţinători superficiali. Pe măsură ce se apropia momentul culminat al luptei sentimentale, cei trei prinţi cunoşteau dramele insomniei permanente, implorau pronia cerească, angajau vrăjitori care să distrugă mental adversarii şi înghiţeau poţiuni magice destinate a-i face să urle în public, să agite pumnii în aer şi să promită că dezvirginarea ţării-femeie nu este supremul lor ideal. Ştiţi ce s-a întâmplat într-un final? Fiindcă ţara-femeie nu-i dorea nici pe Băse, nici pe Crin şi nici pe Mirciulică – intuiţia feminină este, de fiecare dată, formidabilă! -, pretendenţii au făcut front comun, au lăsat la o parte orgoliile masculine regretabile, au răpit-o într-o seară fără lună a unui noiembrie sumbru şi au violat-o în grup, pervers şi repetat, pe un câmp care nu mai cunoscuse lama plugului de vreo 20 de ani, de pe vremea lui Ceaşcă Împărat. Ulterior, după ce şi-a extras din păr ciulinii Bărăganului, Cosânzeana Naţională a declarat organelor de ordine sosite la faţa locului că a îndurat această umilinţă sexuală cu zâmbetul pe buze şi că niciunul dintre cei trei prinţi nu a reuşit să o ducă pe culmile orgasmului… Ba chiar le-a dat cu tifla, propunându-le o cură prelungită cu viagra, hrean şi ţelină. Cum Madam Justiţia este oarbă de multă vreme pe aceste meleaguri de basm, niciunul dintre violatori nu s-a ales cu dosar penal. Mai mult, fiecare îşi propune să violeze din nou ţara-femeie atunci când va simţi o altă erecţie electorală fermă şi de lungă durată…