CRISTIAN LISANDRU

Tom Jones – Green green grass of home

Nu mai ajunsese la ţară de foarte multă vreme… Nu avusese timp sau, poate, chef, crezuse că nici nu ar mai exista motive pentru o călătorie pe meleaguri îndepărtate din moment ce strămoşii se transformaseră demult în ţărână. Se înfrăţiseră, firesc, fiecare la vremea lui, cu pământul pe care-l călcaseră şi-l munciseră o viaţă întreagă, transpirând sub cămăşile cârpite. Evitase, astfel, o reîntoarcere către origini pierdute prin arborele genealogic… Nu avusese regrete… În copilărie, e drept, alergase pe uliţele satului, desculţ, cu primăvara în priviri sau cu fulgii de nea roind în urma lui, dar trecerea către maturitate estompase rapid şi ireversibil amintirile rurale.

Îl chemase un văr, pentru o bucată de pământ, moştenire nedorită de care vroia să scape cât mai repede. Coborî din autobuzul prăfuit în mijlocul satului, într-o intersecţie mărginită de un magazin sătesc, o cârciumă şi o construcţie care s-ar fi dorit ceva, dar nimeni nu ştia ce, patru ziduri aproape dărâmate, cu geamuri sparte ca nişte orbite goale. Ca să ajungă la casa vărului, trebuia să traverseze satul şi să meargă o perioadă de timp pe lângă pădurea în care altădată se ascundea identificându-se cu un Robin Hood adolescentin. Însera peste satul de câmpie, se retrăgea soarele în spatele pădurii şi, pe nesimţite, se trezi printre copaci, ascultând şoaptă de frunze mângâiate de vântul molatec şi atingând aproape tandru scoarţa copacilor îmbătrâniţi de timpul scurs prin rădăcinile lor, către ramuri… Se lăsa noaptea deja, dar orăşeanul care dăduse bineţe lumii satului cu doar câteva ore în urmă continua să meargă printre ferigi uriaşe, călcând apăsat strat de frunze, linţoliu uscat aşezat peste pământul reavăn... Pădurea îl invita în interiorul ei, îl atrăgea aşa cum l-ar fi ademenit, de pildă, o femeie goală, cu părul lung până la glezne, emanând erotism prin toţi porii. Fascinaţia de care se simţea cuprins îl făcu să uite de banala moştenire oferită la hectar. Se aşeză la tulpina unui stejar, bău o gură din sticla cu apă şi închise ochii, răvăşit plăcut de o senzaţie de libertate deplină pe care o crezuse demult pierdută…

Se aprinseră focuri pe comori demult îngropate şi de nimeni găsite, iar iele cu părul lung până la glezne dansară în jurul lor, unduindu-şi trupurile pe care nicio mână de bărbat nu le putea atinge vreodată… Îşi dădeau capetele pe spate, râdeau în hohote neauzite de urechi străine şi săreau sprintene peste focuri pe ritmuri necântate de orchestră omenească, aveau la mâini şi la picioare brăţări de argint şi de aur şi dansul acesta al lor dură până ce luna fu acoperită de un nor negru. Venea furtună rece peste pădure şi ielele se retraseră una câte una, răstimp în care fiecare foc se stinse lăsând în urmă întuneric şi hartă nescrisă a comorilor căutate de lunateci…

Bărbatul se trezi murat până la piele de picăturile reci. Visase… O fată cu păr lung până la glezne îi dansase numai lui, apoi îi lăsase în palmă doi bani de aur… Zâmbi… Îşi spuse că visele de la sat sunt cu mult diferite de cele de la oraş. Se ridică, încercând să găsească drumul de întoarcere… După ce rezolvă problema pământului moştenit de la strămoşii contopiţi cu ţărâna, bărbatul se întoarse la oraş şi uită visul. Abia după câteva zile, din întâmplare, descoperi în buzunarul de la spate al blugilor doi bănuţi de aur…

Sursa FOTO - aspcacommunity.ning.com; www.nineravens.com

This entry was posted on Wednesday, June 24th, 2009 at 12:50 pm and is filed under D. PROZĂ. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.