CRISTIAN LISANDRU

Yngwie Malmsteen - Toccata

Cartea cumpărată cu două zile în urmă îi captivase întreaga atenţie, astfel că reuşise să se rupă de realitatea imediată. În metrou era înghesuiala specifică orelor de vârf. Într-un colţ, aşezat în landou, un bebeluş plângea cu mici întreruperi, mulţi dintre călători citeau paginile de mondenităţi ale ziarelor, alţii ascultau muzică la căşti. O zi normală. Unul striga că vineeeee. Cine urma să vină nu spunea, dar trecea dintr-un vagon în altul şi striga: Vineeeee! Lumea râdea, unii îl priveau cu milă şi se fereau din calea lui. Absorbea paragraf după paragraf cu foame crescândă, îi plăceau frazele lungi, răsucite artistic, belşugul de metafore şi lipsa dialogurilor. Dialogul face mai mult rău, îşi spuse… Privi ceasul de la mână - 08.03.05 a.m. Când se deschiseră uşile, nici nu ridică ochii din carte. Oricum era plasat strategic, nu făcu decât un pas şi se eliberă din înghesuială. M-a pierdut înghesuiala din gheare, râse în gând, apoi continuă să citească. Mergând. După doar câţiva paşi, textura ciudată a peronului îl făcu să închidă cartea şi să privească în jos. Iarbă. Grasă. Roşie. De fapt, nu culoarea ierbii îl luă prin surprindere, putea să fie şi portocalie cu picăţele mov, tot aia. Iarba care înlocuise dalele de gresie îl năuci complet. Roti încet ochii, pentru a vedea reacţia celor care coborâseră. Dar nu mai coborâse nimeni la acea staţie. Ei, pe naiba, ce-i cu toată aiureala asta, se filmează ceva? Iarbă? Aici? Roşie? Ăştia au vopsit-o, e vreun concurs sau o farsă de prost gust. „Aici” căpăta sub ochii săi miraţi cu totul altă interpretare. Staţia de metrou nu exista. Iarbă, câţiva copaci la ceva metri distanţă, piperniciţi, ca şi cum cineva ar fi ţinut cu tot dinadinsul să planteze bonsai în spaţiu deschis, pădure pitică un pic mai departe, un vârf de munte înălţându-se în spatele ei. Cer senin, dar de o nuanţă pe care nici nu o putea descrie. Amalgamul de culoare producea un impact vizual ce condamna pleopele la un tremur permanent. Un fum vălurind la est, departe… Se observa ceea ce părea a fi un turn de dimensiuni colosale, un fel de arbore cotit aşezat pe verticală. Se întoarse exact în momentul în care uşile metroului se închideau, iar trenul desenat în culori vii se puse în mişcare. Privi cum se îndepărtează, pierzându-se apoi după colţ. După colţ? Ce colţ? Un colţ de perete atât şi nimic mai mult. Cum luă curba lină, deşi ar fi trebuit să apară imediat în cealaltă parte a peretelui, metroul dispăru. Nu visez, am plecat către birou acum exact – îşi privi ceasul – treizeci şi două de minute, cu cartea în mână, geanta pe umăr, am în ea dosarul şi două sadvişuri cu caşcaval afumat şi trebuie să fiu pregătit pentru o şedinţă furtunoasă cu noul şef bine înfipt în postura de călău echipat costum la două rânduri. Cineva îl lovi uşor peste cot. Vru să îi ceară să fie mai atent, însă cavalerul în armură nu-i acordă nicio atenţie. Mergea încet, îngrozitor de încet, lăsând în urmă zgomot metalic, scrâşnet al îmbinărilor vestimentaţiei… Sabia se afla în teacă. Lungă teaca, lăsa o dâră prin iarbă, iar iarba se închidea la loc în câteva secunde. În partea sa dreaptă observă un cort. Un fierar îmbrăcat doar în pantaloni, strălucind de sudoare, îşi juca muşchii lovind cu putere o tijă pusă pe un cub de metal. La impactul tijei cu barosul care avea un capăt romboidal, cubul se lumina din interior şi se dovedea a fi transparent, lăsând jocuri vii de lumini să scânteieze înainte de a muri spre a renaşte la următoare lovitură. Un alt fierar potcovea un cal. Cu două capete. Încercă să-şi imagineze cum poate galopa un astfel de animal, dar scăpă cartea din mână şi se aplecă să o ridice. Cănd reveni la verticală, văzu în faţa sa – asta sigur nu fusese înainte! – o poartă de cetate. Închisă. Străjeri înarmaţi până-n dinţi defilau alene, sub soarele dogoritor, iar flamuri albastre fluturau în bătaia vântului. Poarta cetăţii exista. Dar nu existau zidurile în care să fie încastrată. Nu exista cetatea. Poarta părea că stă acolo fixată într-un echilibru precar şi totuşi nu se clătina. Poate e proptită din spate, murmură… Simţi cum îl strânge nodul de la cravată, apoi se auzi chemat. Străinii trebuie să se prezinte la poarta 2, pentru verificările necesare şi primirea documentelor. Dacă nu sunteţi în regulă veţi fi trecut pe lista intruşilor şi expulzaţi! Bateţi la poartă şi identificaţi-vă. Urgent, domnule! Cel care îi vorbise era un individ îmbrăcat într-o haină lungă până în pământ, cu ochelari albi la ochi, cu un singur picior. Totuşi, când mergea, călca normal, ca şi cum al doilea picior ar fi existat, ar fi fost înfipt la locul lui, susţinând trunchiul, dar era invizibil. Îl luă cu frig şi se trase câţiva paşi înapoi. Aruncă în iarbă volumul – nu era SF, cineva îşi scrisese extrem de antrenant memoriile – şi căută din ochi liniile metroului. Expulzat? Dar eu nu doream decât să ajung la birou… Se auzi un şuier din depărtare. Locomotiva cu aburi opri în dreptul său. Urcă întrebându-se dacă va fi crezut atunci când va povesti la birou întâmplarea. Pe urmă, aşezat pe bancheta de lemn, îşi spuse că ar fi o minune dacă ar avea cui să mai povestească tot ceea ce văzuse. Putea să ajungă oriunde… Trenul nu se opri decât peste două ore. 10.10 a.m. Coborî grăbit şi se lovi de un automat cu sucuri. Coca-Cola. Sprite. Fanta. Kinley. RedBull. Înregistră etichetele şi văzu scările rulante. O fată cânta la vioară, iar oamenii cu suflet lăsau să cadă în cutie ceva bănuţi. Când ieşi la suprafaţă, un titlu mare îi atrase atenţia la chişcul de ziare. „Un individ îmbrăcat în armură a fost arestat azi după ce s-a plimbat prin centrul oraşului şi a lovit câteva maşini cu spada. Din declaraţiile sale a reieşit că este în căutarea Pocalului de Argint. A fost internat pentru investigaţii medicale complete, dar surse care au dorit să îşi păstreze anonimatul ne-au transmis că bărbatul prezintă tulburări psihice extrem de grave.” Ajuns la birou, fu surprins să constate că şedinţa nu începuse încă. Îşi privi ceasul. 08.05.05 a.m. Femeia de serviciu, care trecea întîmplător pe-acolo, îi aruncă o privire dezaprobatoare. Lăsase pe mocheta proaspăt aspirată câteva firicele de iarbă. Roşie.

ALTE APE TULBURI

SURSA FOTO - flickr.com; www.john-howe.com

This entry was posted on Sunday, June 21st, 2009 at 12:34 am and is filed under N. APE TULBURI. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.