CRISTIAN LISANDRU

MANOWAR - Swords in the wind

Când încercă să introducă cheia – schimbase yala cu vreo două zile în urmă, luase una despre care se spunea că rezistă le orice încercare de spargere, mormăise reclama este sufletul comerţului dar plătise cash – observă surprins că nu exista fanta. Ridică privirea şi văzu numărul apartamentului. 24. Al lui. Dacă între timp nu se mutase, fără să ştie, în altă parte, atunci se afla chiar în faţa propriei uşi. Neagră, metalică, cu nişte pătrate mari în interiorul cărora se afla câte un romb. Aşa-i plăcuse, erau şi alte modele la magazin, dar nu-l încântaseră. Privi cheia pe care o ţinea între degetul mare şi arătătorul mâinii drepte, apoi o întinse uşurel către locul unde ar fi trebuit să se afle fanta aia ordinară. Nu era acolo. Plecase. Simţi cum se enervează. Înţeleg să pierzi cheia, dar cum să te părăsească fanta de la yală? Te părăseşte nevasta, iubita, inspiraţia, mâncărimea după ce o scarpini… Dar fanta? Nu băuse. I se mai întâmpla să bea. Pleca de la birou, se oprea la un bar, uita să mai iasă. Nu pierduse niciodată fanta. Se pierduse pe sine, dar se regăsise dimineaţa, cu capul mare, prea mare, simţea cum se loveşte creierul de pereţii cutiei craniene. Un creier care are avea nevoie de o cămaşă de forţă, spunea râzând. Stătea pe palier, în faţa uşii, cu cheia în mână. În stânga sa, dacă s-ar fi uitat pe geam, ar fi putut să observe un paraşutist prins între crengile unui copac, iar undeva, în plan secund, o cafenea suspendată în care un moş cu melon şi monoclu îşi sorbea ceaiul şi citea ziarul. Deşi nu se uitase într-acolo, ştia că ceva nu este în ordine. Că dreptunghiul ferestrei îi pregăteşte surprize. Şi mai ştia, ce absurditate, nici nu privise pe fereastră!, că pe manşeta ziarului scrie anul 1944. Dar el era interesat de fantă. Bătu cu pumnul în uşă. Un demers hilar, dacă ţinem cont de faptul că stătea singur de multă vreme. Cum să baţi la o uşă în spatele căreia ştii sigur că nu se află nimeni atunci când tu eşti de cealaltă parte? Auzi paşi târşâiţi. Dincolo, pe partea cealaltă, o cheie se răsuci în broască. Ia uite, e fantă acolo, nu e fantă aici, îşi spuse. Uşa se crăpă câţiva centimetri. Clovnul… Clovnul era un clovn, cum să descrii un clovn?, toţi clovnii sunt la fel. Şi părea intrigat. Nu mai bateţi aşa de tare, Maestrul face ultima repetiţie… Intraţi, dar nu scoateţi niciun sunet, ştiţi că Maestrul nu suportă. Intră. Aici trebuia să fie holul meu, bombăni, susprins că starea de enervare nu-l strângea deja de gât. Întâi absenţa fantei, apoi cabina de machiaj. Maestrul era cu spatele. Aşezat pe un scaun de bar, în faţa oglinzii. Să fi avut vreo 25 de centimetri înălţime, nu mai mult. Păr lins, dat pe spate, frac minuscul, papion. Se simţi precum Gulliver în ţara piticilor. Tuşi încet. Maestrul îşi răsuci căpşorul. Mustaţă cu colţurile răsucite în sus. Nu. Unul în sus şi altul în jos. Da, vă rog? Autografele după spectacol… În spatele său, clovnul desfăcu pumnul şi o ploaie de confetti urcă înspre tavan. Apoi suflă într-o trompetă. Îşi puse mâinile la urechi, făcu stânga-mprejur şi ieşi pe palier. Am înnebunit. Sau visez. Da, e vis. Se ciupi de mâna stângă până văzu cum creşte vânătaia. Durerea era reală. Dincolo de fereastră, paraşutistul îi făcu un semn din care reieşea că ar avea nevoie de un cuţit pentru a se elibera. Moşuleţul cu monoclu sorbea tacticos din ceai. Căzu o bombă între cafeneaua suspendată şi copacul paraşutistului, iar din gaura formată se ivi periscopul unui submarin. Câţiva pescăruşi se roteau în jurul lui şi îl loveau cu pliscurile. Poc. Poc. Poc. Privi din nou cheia… Strălucea. Ca şi cum ar fi avut o lumină în interior, ca şi cum ar fi fost introdusă într-o priză şi curentul ar fi năvălit prin venele ei metalice. Se întoarse către uşă şi o introduse acolo unde ar fi trebuit să fie fanta. Cheia intră. O întoarse spre dreapta. O dată. De două ori. Gata cu visul, revenim la normalitate, nu mai beau decât lapte. Deşi, la ce prostii bagă ăştia în el, n-ar fi exclus să te îmbeţi. He, he, cum ar fi o mahmureală după o beţie cu lapte pasteurizat?! Uşa se deschise. Un ofiţer îi urlă să sară în tranşee şi îi aruncă o armă. Dobitocule, suntem atacaţi, unde-i fost? Curtea Marţială te mănâncă dacă mai faci aşa ceva!!! Mirosea a pucioasă şi burniţa. O ceaţă lăptoasă bloca privirea la vreo cincizeci de metri în faţă. Lipit cu pieptul de malul de pământ, cu apa murdară scurgându-i-se pe costumul la două rânduri, tropăind cu pantofii în mocirlă şi strângând între mâini metalul rece al armei – nici armata n-am făcut-o, ce caut aici?! -, observă coloane de tancuri care se îndreptau către ei. I se păru că vede şi un agent de circulaţie decis să dea o amendă. Tanchistul oprit ieşise pe jumătate din turelă şi arăta cu mâna către liniile inamice, în vreme ce poliţistul completa imperturbabil formularul. Râse. Alt vis tâmpit. Nu simţi glontele care muşca din aer în drum spre el. Simţi doar căldura. Apoi se prăbuşi în timp ce moşuleţul cu monoclu se apleca deasupra lui pentru a-i pune pe faţă ziarul. În cealaltă mână ţinea ceaşca de ceai. Aburea.

ALTE APE TULBURI

SURSA FOTO - visecuochiideschisi.blogspot.com; www.suprarealism.ro; cristinavenedict.blogspot.com

This entry was posted on Wednesday, June 10th, 2009 at 3:33 am and is filed under N. APE TULBURI. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.